Ce mai ramane, dupa ce s-a scos tot

Cativa ani din viata mea nu-mi apartin. I-a hotarat in intregime hazardul. Doi i-am petrecut fara nici un folos intr-o scoala de ofiteri.
Sunt sigur ca atunci cand Dumnezeu iti da ceva in plus intr-o directie, iti ia dublu din alta. In scoala de ofiteri, mi-am dat repede seama din ce directie Dumnezeu imi luase totul. Am umblat cu statii radio pentru reactoare, am tocit manualele de antene si lampi, am dat examene peste examene, dar - vorba acelui savant, care la finele vietii recunostea ca s-a intors acolo de unde a plecat - tot ce-mi era clar din electrotehnica si din radiofonie era ca atunci cand apasam pe buton se aprindea becul.

Ceva-ceva insa tot mi-a ramas: fac analogii cu ce se intampla in arta contemporana. Ce prostie - veti zice. Ce are a face radiotehnica militara cu creatia artistica actuala? Veti vedea ca are.

In scoala, aveam tot timpul in fata o statie radio pentru MiG-uri, pe care invatam ce trebuia sa facem ca ea sa functioneze perfect. Deoarece nu intelegeam nimic din ce mi se preda, nici macar ce cautam eu acolo, ma amuzam scotand cand o piesa, cand alta. Daca statia mergea si dupa cu puneam deoparte un condensator, il lasam afara si continuam sa demontez altceva. Erau zile cand, din foarte complicata masinarie pe ultrascurte, nu mai ramanea decat scheletul. Si cateva maruntisuri, razletite in carcasa, ca darurile intr-un pom de Craciun sarac. Ei, bine, chiar si fara jumatate din piese, tot se mai deslusea un ecou firav de muzica sau un glas omenesc harait. Ideea era ca, oricat as fi saracit-o, colegii tot statie radio ar fi numit-o. Dar numai colegii.

La fel stau treburile si in artele momentului. Din poezie s-a scos rima, si tot functioneaza. S-a scos si ritmul, dar tot poezie se cheama.

Ca si in cazul statiei mele, din care, oricate piese ai fi extras, tot se mai auzea o bolboroseala, poeziei i s-a extirpat coordonata logica din frazare. Chiar si cititorului care a absolvit filologia, cea mai mare parte din poezia actuala ii pare o clipoceala de vorbe, de vorbe si vocale, de unde evadeaza in rastimpuri fantoma unui sens. In pictura, lucrurile nu stau altcumva. Imaginea pictata nu se mai simte in nici un chip datoare realitatii inconjuratoare, ci numai unor realitati virtuale, unor lumi inchipuite de artist. Pictorul si sculptorul contemporan se simt datori sa dea deoparte tot ce s-a chemat, pana in primele decenii ale secolului al XX-lea, maiestrie, fara sa puna nimic in loc. La unii artisti parca a mai ramas ceva, dar nu mult. Ceva ca haraitul din urma al statiei mele radio. Si, datorita acestui harait, a ramas si o mica parte din publicul candva traditional al creatiei plastice, un public care functioneaza timorat: Da, domnule, ceva-ceva parca inteleg. Alti artisti s-au lepadat pana si de lucrurile care defineau un domeniu, facand, de exemplu, muzica nu cu sunete, ci cu zgomote. Din muzica s-a renuntat la melodie, la ritm, la toate trairile pe care le reclama de la inceputurile ei muzica. Cea mai mare parte din compozitorii noilor muzici compun numai pentru compozitori si muzicieni. Muzica fara nici unul din atributele sale de veacuri si milenii.

Ce ramane oare dupa ce se scoate tot? Cand a desenat cutitul fara lama caruia ii mai lipseste doar manerul, ca sa se cheme cutit, celebrul caricaturist Carelman, inventatorul "Obiectelor imposibile", a anticipat vremurile cand arta nu va mai avea nevoie de public. Cand cartea se va tipari intr-un singur exemplar, ca sa se dovedeasca autorul autor, iar poezia si muzica vor fi difuzate numai prin statii radio, din care s-au scos toate piesele.