Ce se schimbă?

Fapt este că se trăiesc astăzi cinci crize perceptibile și îngemănate: criza economică, desigur mai veche, dar sporită acum, care lovește deja premise elementare ale vieții, criza sanitară și criza internațională, suplimentate de criza de viziuni și de criza de decidenți pregătiți. Se discută cauzele, dar mai ales despre conspirații ale unor grupuri oculte sau ale marilor puteri. Atât timp însă cât nu se ia în seamă „criza de leadership”, ce duce în jos Europa, nu se iese din crize. Se va trăi, ca urmare, cu sacrificii de vieți, resurse irosite, joburi precare, profesii ruinate, rețele economice distruse, lanțuri de aprovizionare destrămate, educație pe sponci. Nu va mai fi nici nivelul de viață de acum câțiva ani.

Într-o lume lovită de pandemia începută în 2020 și acum de conflictul internațional, se vor agrava întrebări deja grave. Cum faci economie performantă, justiție dreaptă și politică externă când amatorismul și incoerența la decizii covârșesc? Cum faci democrație când corupția înflorește? Cum rămâi cap limpede și vertical când oportunismul se extinde? Condițiile vieții se înăspresc și se va trăi mai greu.

Nu se iau în serios pericolele. Abia câteva ficțiuni eseistice și cinematografice au anticipat pandemia. Câțiva exponenți ai realismului politic (Mearsheimer, Walt, Challiand, Sandschneider, Wirsching, Sakwa, Masala) au avertizat că rezolvări improvizate vor exploda. Dar care dintre decidenți i-a ascultat? Deocamdată, pandemia nu este oprită, iar conflictul se amplifică.

Știam de mult că activismul modern va include o servitute față de tehnologiile ce se creează (Heidegger) și că înstăpânirea asupra naturii implică înstăpânirea asupra oamenilor (Horkheimer și Adorno). Dar acum, natura pur și simplu sperie. Pandemia coronavirusului 19 nu este sub control, deși, din calcule electorale, unii au declarat-o depășită. Însă până și o țară care a aplicat ambițioasa politică „zero COVID”, precum China, adoptă  azi precauții. Lumea rămâne expusă virusurilor datorită schimbării climatice, marilor aglomerări urbane, dar și laboratoarelor.

Unitatea lumii, cu care modernitatea (de la Herder și Hegel) ne-a obișnuit, a fost fisurată. Ura surclasează dreptatea, integritatea este un vis, disponibilitatea la dialog și iubirea aproapelui scad. Conflictul din Ucraina antrenează scindarea lumii. După decenii de cooperare, în care nu mai erau socotite condiție a solidarizării, blocurile politice și militare revin. Cu acest pas, reparația stricăciunilor va dura mulți ani.

Se încearcă mobilizări ideologice pe scară mare relansând opoziția dintre democrație și autoritarism, teoretizată de Karl Popper în 1945. Firește, ar fi bine ca în lume să progreseze democrația. Numai că democratizarea, câtă este, s-a atins în ultimele decenii pe fondul înțelegerilor dintre SUA, China, Rusia, nu al antagonizării. Conflictele nu favorizează democratizarea, luată la propriu. Pe de altă parte, odată cu societatea mediatică și digitalizarea, autoritarismul are mijloace noi.

Se știe din experiență că, așa cum este făcută, adică reducând democrația la alegeri, distincția popperiană nu rezistă. Fără alegeri nu este democrație, dar, redusă la alegeri, democrația poate pregăti noi autoritarisme. Exemplele abundă.

Peste toate, nicio țară nu a stat pe loc după 1990 – oricare a făcut schimbări pe direcția alegerilor. Așa că, dacă vrem distincții cu rezultate, atunci trebuie un criteriu mai elaborat. Altfel, vor fi simple ostilizări.

Deunăzi, s-a pus problema recunoașterii genocidului în istorie – ceea ce moral și juridic este imperativ. Angajamentul de a nu tolera genocidul este de salutat. Dar dacă recunoașterea rămâne doar temă de polemică internațională, atunci se va împotmoli – căci va începe interminabila discuție despre cine ridică sabia. Desigur că propunerea bisericilor de a interzice războiul și, cu acesta, genocidul, este bine-venită.

Tot mai clar este că, în condițiile scindării lumii, va avea loc nu doar „corectura globalizării”, care venea oricum, ci, logic, „sfârșitul globalizării”. Deocamdată,  s-a recurs la oprirea cooperării și, inevitabil, a competiției și a început confruntarea supraputerilor. Una indirectă, care poate deveni ușor directă. Ideologia globalismului vrea să compenseze „sfârșitul globalizării”, dar va întâmpina opoziții. Până una-alta, înarmarea redevine pivot al dezvoltării tehnologice și industriale. Unele țări se vor înarma însă sporind îndatorarea și fără a-și putea măcar hrăni populația.

Țările de la Pacific au îmbrățișat cu succes impresionant economia de piață și tot mai clar statul de drept, iar tradiția lor le face depozitare de soluții sociale. Europa va plăti costurile conflictului actual. În aceste condiții, anii ce vin vor fi și mai clar „ani ai ascensiunii Asiei”. În Statele Unite, se consemna deja cu peste zece ani în urmă mutarea centrului economic al lumii la Pacific. Acum, se recompune harta valorilor. De ce China a reușit mai bine în pandemie? De ce izbutește ritmuri de dezvoltare ridicate? Nu forma de conducere este explicația primordială, cum sună un clișeu răsuflat. În fapt, politica dezvoltării proprii prin deschidere spre lume, încurajarea inițiativei, educație avansată și inovație și politica armoniei avantajează China. Iar birocratismul și noua ideologizare frânează, din păcate, Europa.

Supraputerile se revendică din democrație pe o gamă ce trece de la „democrația liberală” a Americii, din care se inspiră cele mai multe țări, la „democrația dirijată” din Rusia, la „democrația echilibrului” din China și la „democrația civică” a Europei, care exercită, la rândul lor, influențe. Diferențierea este prelucrată polemic, dar rămâne fapt. În continuare, relativizarea democrației nu are trecere, din rațiuni multiple.

Prima rațiune este aceea că nu orice democrație este compatibilă cu dezvoltarea. Nu dau rezultate nici guvernele „debile” și nici cele „invadante”, dar, trebuie adăugat, cum se observă ușor, nici „democrațiile cu șef de stat”. A doua rațiune:  democrația dă rezultate presupunând meritocrația. Cum se vede, decidenți selectați prost, la limită corupți sau ajunși în funcții prin accidentele istoriei, slăbesc până și cea mai liberală democrație. După cum „democrații oligarhice” sunt salvate de vârfuri alese atent! A treia rațiune: democrația este subminată azi mai ales dinăuntru, din incapacitate, rea credință, incultură, de chiar exponenții ei. Ea nu învinge pentru totdeauna.

Politica decide astăzi soarta oamenilor. Dacă privim scena globală, ne devine clar că direcția lumii se decide acum în patru (SUA, China, Rusia, UE), dar pe un fond cu caracteristici noi. A ieșit de pe scenă confruntarea dintre socialismul răsăritean și capitalismul liberal. Nimeni nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest, la liberali și creștin-democrați. Proiectul modern de societate înaintează în istorie. Apar încă urmași ai Mein Kampf-ului, ai lui Goebbels, Carl Schmitt, Bandera, în diferite țări, dar s-a pășit în societăți de un fel nou. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții intră în conexiuni mai complicate decât s-a gândit în secolele anterioare. În jurul lor, începuse competiția viziunilor. Problema dezvoltării – economice și instituționale – va păstra întâietatea, iar libertățile individuale și drepturile omului vor fi pe agenda anilor ce vin. Vor fi diferențe – unele țări insistând să fie luate împreună, conform proclamațiilor ONU, drepturile politice, economice și sociale – dar revendicarea din drepturile omului continuă.

Grație cooperăriilor SUA – China – Rusia – Uniunea Europeană, terorismul părea înfrânt. În situația creată de scindarea lumii, el va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri și va pune la probă soliditatea organizărilor. Acțiunile lui au reînceput.

Marea problemă a anilor ce vin va fi nesiguranța. Știm că nu odată oamenii și-au pierdut din siguranțe. În definitiv, siguranța exprimată de Leibniz că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor că oamenii procedează fundamental rațional, a fost infirmată de Primul Război Mondial. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile rezistă a fost slăbită de alunecarea lor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, cum se spune în Anglia, în „postdemocrație”. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni a infirmat-o lagărele de exterminare. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor putea lua decizii înțelepte a contrazis-o tranzițiile strangulate. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale unei democrații evoluate se circumstanțiază.

Acum, nesiguranța s-a generalizat sub un aspect nou. S-a răspândit neîncrederea în guvernări alese democratic. Au loc, cum se poate observa, alegeri în democrații clasice, dar, imediat, și ciocniri între protestatari și poliție. Aceasta pentru că democrația a început să etaleze o carență neașteptată: se aleg lideri doar ca „rău mai mic”, adesea cu mai puțin de jumătate din electorat, iar aceștia, în plus, își iau o putere mai mare decât monarhii. Vădit anacronici, ei țin în criză societățile. Cum se spunea deunăzi: ei jubilează după alegeri ce nu rezolvă ceva, ca într-un bal pe Titanic!

Se petrece, de altfel, și criza politicilor de reacție. Cu diabolizarea altora, cu mitinguri în care se caută victimizarea, cu atacarea religiei, cu distrus statui și dat foc la mașini nu vin rezolvări. Se ajunge însă la dezgust civic și la retragerea în viața privată. O victorie a egoismului? Da, dacă apatia electorală rămâne cea de azi!

Ce societate va fi după cele două crize –  sanitară și internațională? Va fi socialism sau comunism sau capitalism sau corporatism sau neoliberalism? Mulți întreabă, pe bună dreptate.

Niciuna dintre cele menționate nu are azi apărători. Capitalismul clasic s-a încheiat cu New Deal-ul din SUA  și soziale Marktwirtschaft din Germania federală. Socialismul răsăritean, nefiind capabil să asigure o economie competitivă și drepturi cetățenești, a eșuat în dictaturile cunoscute. Reformele chineze începute în 1978 i-au pecetluit soarta, iar cotitura din 1980-1990 i-a pus capăt în Europa. În eșecul lui, socialismul răsăritean a antrenat ansamblul comunismului – o aspirație egalitaristă și o politică partizană. Cel mai proeminent economist al Europei actuale, Thomas Piketty (Vivement le socialisme! Croniques 2016-2020, Seuil, Paris, 2020, carte care s-a tradus în Germania cu titlul „socialismul viitorului”), vorbește de socialism, dar este vorba de fapt de o politică fiscală. Corporatismul este o strategie ad hoc, ce nu poate organiza societatea în era libertăților și drepturilor omului. Neoliberalismul antrenează polarizarea socială, nu asigură controlul puterii dinspre cetățeni și antagonizează societățile. Pluralismul comunitar al lui Althusius, adus la zi de importanți teoreticieni americani, are șanse în funcție de tradiții naționale.

Cu o concentrare de bogăție în mâini puține unică în istorie, va fi nevoie de grijă față de cei care duc poverile spre a se evita exploziile sociale. Cum am arătat în alt loc, trăim în societăți cu integrări fracturate – integrarea în sistem are fisuri pe care violențele le dezvăluie, integrarea socială este slăbită de sărăcie, iar integrarea în valori este expusă unor curente care nici nu cunosc și nici nu vor legitimarea. Proprietatea privată, economia de piață și statul de drept  nu vor fi atinse, dar redistribuția va continua.

În 1990, s-a adoptat, ca alternativă la diferite -isme de atunci, formula „societății deschise”. O formulă, firește, atrăgătoare în raport cu socialismul răsăritean. Dar care a devenit cu timpul insuficientă, căci neoliberalismul a înțepenit, la rândul său, organizările și a închis societatea în structuri ce reclamă schimbarea. După tragediile istoriei și după, totuși, acumularea de spirit critic nu sunt alte soluții decât stat de drept care să devină și stat democratic.  Așadar, o democrație reflexivă, adică una conștientă de condițiile posibilității ei! Societatea acestei democrații poate fi orizontul, dar lupta pentru democrație rămâne grea.

Într-un înțeles anume, mass-media orientează societățile. Din nefericire, pe o mare parte, mediatizarea actuală a intrat și ea în criză. Derapaje în ideologii uzate, cu fake news-uri și înlocuirea redării cu incitarea și a adevărului cu lupta, au prins terenul. Minți vizionare, capabile să vadă integru dincolo de conjuncturi, sunt, din nefericire, tot mai rare în formarea opiniei publice. Se destramă astfel încă o dată încrederea de care depinde democrația. Nu va fi ușor de spart bula falsurilor și va lua timp demontarea mentalității postadevărului.

Intervin și mai mult schimbări în securitatea statelor. Consecință a interdependențelor, suveranitatea, care rămâne valoare fundamentală, nu mai poate face abstracție de securitatea celuilalt. Este o bună premisă faptul că acordurile internaționale au prevăzut aceasta după 1972-1975. O prevedere mai energică va trebui însă făcută – dacă este ca lumea să fie ferită de conflicte armate. Pe de altă parte, nu va fi garanție de securitate în afara celei pe care ți-o creezi, relațiile internaționale fiind dirijate de supraputeri care-și fac, prin forța lucrurilor, calcule contextuale.

Observăm ușor că istoria nu s-a oprit nici în dreptul Reich-ului, nici al comunismului, nici al neoliberalismului. Din păcate, nici al cooperării lansate cu cincizeci de ani în urmă. Istoria nu se sfârşeşte, căci contează mereu deciziile prezentului, care este deschis. Nu sunt de așteptat soluții nici de la „conducători”, nici de la subiecți în format mare, nici de la asistență externă. Nimeni nu poate înlocui ceea ce fac sau nu fac cetățenii propriei țări. Importanța „răspunderii” de sine – ca persoană și comunitate – crește în anii ce vin. Viitorul nu promite, dar nici nu te oprește să-ți rezolvi necazurile.

Pentru a scoate lumea din impas, este nevoie, înainte de orice, de o descriere acurată a situației. La ora actuală, descrierile sunt mai îngrijite să nu deranjeze organizări și interese, ba chiar să propage ură. Ar trebui ca cel puțin ministerele de interne și cele de externe să cunoască situația. Dar acolo, cum bine remarca cineva, este calificare la locul de muncă. Informația de încredere lipsește și se procedează fără orizont. Politica internă se scufundă în stat polițienesc, iar cea externă, în comerț cu arme.

Din pandemie se va ieși doar prin cooperare. Este excesivă încă dispersia abordărilor. Pericolele nu sunt însă doar în trecut. Efectele secundare necunoscute ale tratamentelor deja administrate și noii viruși vor ocupa agenda anilor ce vin.

Din conflictul internațional actual se va ieși tot prin cooperare. Nu va putea fi ocolită sursa conflictului. Nu se poate evita aplicarea principiului „suveranitate și securitate împreună cu vecinii”. Dacă se vrea stabilitate!

Sunt acum două posibilități de revenire la cooperare – sub egida ONU sau sub egida mai directă a supraputerilor. Este clar că toți actorii vor trebui chemați la acord. Ora păcii separate a trecut. Dacă cei patru convin la soluție, pandemia și conflictul se pot încheia curând.

Andrei Marga