Ce ştiu? Şi ce-am de gând să fac?

Oamenii serviciilor secrete infiltraţi în mass-media nu se consideră agenţi şi spioni.

În anii în care am scris rubrica "Dus-întors" din România liberă, directorul de atunci al ziarului m-a prevenit că redacţia era plină de agenţi. Spioni, adică, am zis. Petre Mihai Băcanu a ridicat din umeri. Dracu’ ştie cum s-or fi chemând şi cu ce se ocupă, a făcut Băcanu. Cred că-i ştia pe toţi, dar nu mi-a spus nici un nume.

E riscant să-i arăţi cu degetul. E ca şi când ai avea şerpi în toată casa. Nu le tulburi rostul, te prefaci că nu-i observi şi mori de moarte bună, nu de otravă. Unii au ajuns în scurt timp şefi ai acestor servicii, fără ca la plecarea din redacţie să dea explicaţii. Existăm în două lumi paralele, care din felurite motive se încalecă un timp.
Din parte-ne era sănătos să nu facem caz de situaţiile în care fuseserăm pasămite colegi. Spionii de atunci ai redacţiei, dar şi cei pe care i-am ghicit ulterior în toate locurile unde am lucrat aveau ceva în comun. Un soi de detaşare soldăţească în momentele foarte tensionate. Ştiind ceva în plus, ceva esenţial în plus faţă de noi, civilii, era normal să nu se manifeste şi emoţional. Dovedeau un anume calm profesional prin care se dădeau de gol. La unii mă uitam lung şi ei mă fixau de asemenea întrebător, ca şi cum ar fi vrut să mă prevină: Şi ce dacă te-ai prins că sunt agent SRI? La ce-ţi foloseşte? Stai în banca ta şi o să-ţi fie bine!

În baza faptului că Mihai Pelin – fie-i ţărâna uşoară! – m-a ajutat cu informaţii din arhivele armatei şi ale Securităţii despre unii artişti marginalizaţi după 1945, am mers mai departe cu nevoia de a şti şi l-am chestionat cu privire la turnătorii şi securiştii din presă, de dinainte de 1990, dar şi după 1990. Mihai Pelin avea acces la arhivele mai multor servicii, fiindcă din ele îşi culegea materia pentru cărţi. Îi ştia pe turnători şi pe agenţi, însă era de o discreţie descurajantă. Totuşi, când le rosteam la hazard numele unora, Mihai Pelin râdea cu subînţeles, după care spunea că nu-i ştie. Fapt este că amiciţia mea cu Mihai Pelin a devenit stânjenitoare pentru o seamă de împricinaţi din presă şi că atunci când ne-am aflat faţă-n faţă m-au privit stăruitor, câteodată şi încruntat, unii exagerat de gravi, ca şi cum ar fi dorit să primească răspunsuri pe loc la câteva întrebări care îi urmăreau: Ce ştiu? Oare chiar ştiu? Iar dacă într-adevăr ştiu, ce am de gând să fac cu ce ştiu? Şi altele la fel.
De fapt, ştiu ce ştie şi ce vede toată lumea, că unor formatori de opinie li s-a fabricat notorietatea şi au ajuns în rosturi influente suspect de repede. Dar dacă insişti să ştii de unde au apărut şi cu ce argumente profesionale, descoperi un neant. Cineva le umflă cu pompa prezenţele, cineva îi trimite acolo unde trebuie licitată o teză, o direcţie a comentariului, o informaţie cu mare efect la public. Unii sunt vehemenţi, alţii vorbesc şi scriu cu aerul că deţin un adevăr absolut, toţi însă se aseamănă într-o privinţă. Au prestaţia unei uniforme. Orice ar purta aduce a uniformă.