Ce vom afla la 13 mai

Zarva din jurul zilei de 13 mai, legată de aşteptarea unui rezultat care în dezbaterile publice e când  miză naţională, când motiv de zeflemea, ia amploare. Deşi, judecând la rece, trebuie să admitem că verdictul pe care Statistica îl va da atunci, după ce îşi va fi definitivat calculele pentru primul trimestru din acest an, nu va schimba semnificativ tabloul economiei româneşti. Indiferent dacă  România va fi ieşit ori nu va fi ieşit din recesiune la 31 martie 2011. Fiindcă un verdict eminamente tehnic, ce ar putea să nimerească şi de această dată în marja de eroare, nu are cum să răspundă singur la întrebările grele care frământă acum societatea românească. Iar cea mai importantă dintre toate aceste întrebări este legată de timpul în care creşterea economică va începe să se facă simţită în casele noastre.

Este posibil ca rezultatul din mai să fie pozitiv. Un PIB cu semnul plus în trimestrul întâi din 2011, lângă PIB-ul cu plus din ultimul trimestru al anului trecut, în aria valorilor ajustate sezonier, ar echivala cu ieşirea din recesiune. Dar un astfel de verdict (repet: socotit tehnic) va avea nevoie să fie confirmat, iar apoi consolidat în mai multe trimestre viitoare. Inclusiv prin creşterea plus a valorilor din seria brută. Ar fi suprema garanţie a intrării României cu dreptul într-un nou ciclu economic.

O analiză corectă nu poate ignora însă corelaţia firească între relansarea economiei, care să fie confirmată în viitor de o lungă fază de avânt, şi rezultatele de până acum. Nu ne vom duce însă, înapoi, mai departe de începutul crizei. După ce România a trecut de trimestrul întâi al anului 2009, când recesiunea a atins brutal nivelul cel mai de jos, descreşterea a devenit lentă; de atunci, timp de opt trimestre, tendinţa economiei noastre a fost fără încetare de creştere. E drept însă că urcuşul nu numai că a fost încet, dar nu a trecut mai sus de poalele muntelui, men­ţinându-se sub linia de demarcaţie între minus şi plus, notată cu zero. Aşa că timp de doi ani, în 2009 şi 2010, România a avut creştere economică minus. Dar tot mai aproape de zero, fapt ce ne dă şansa ca, în 2011, să depăşim linia de demarcaţie şi să înregistrăm creştere plus.

Să ne bucurăm însă cu măsură. Fiindcă ieşirea din recesiune în acest an nu va fi urmată imediat de ieşirea din criză. Iar criza, cu care vom mai convieţui un timp, va face din nerăbdare duşmanul nostru cel mai periculos. Căci şi populaţia, şi companiile economice, şi clasa politică vor o schimbare cât mai grabnică a stării de lucruri din ţară. Vor, de fapt, ca de îndată ce vom scăpa de recesiune să vedem îmbunătăţindu-se condiţia noastră umană. Dorinţă firească. Şi, mai cu seamă, îndrep­tăţită. Numai că una e ce vrem şi alta ce putem. Un alt nivel de bunăstare, de care să se bucure o parte consistentă a populaţiei, nu este posibil fără o creştere economică performantă, întemeiată pe productivitate şi pe competitivitate. Sunt valori la care vom ajunge cândva, sper că într-un viitor cât mai apropiat,dar numai după ce societatea ro­mânească va accepta o restructurare masivă a economiei. Iată de ce, în condiţiile în care în ţara noastră încă nu au fost reînnoite radical structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, a spera că simpla creştere a PIB-ului mai sus de linia zero ne-ar aduce imediat un plus de bunăstare este o iluzie.

E greu să ajungem la mai multă bunăstare fără mai mult consum. Or, România, în acest an şi în anii imediat următori, va continua să se confrunte cu o incomodă rată negativă de consum. Este o consecinţă a crizei, după ce însă, din 2004 până în 2008, inclusiv, am întins prea mult plapuma consumului. Acum achităm factura. A fost deci nevoie de o lecţie de viaţă ca să înţelegem că, în materie de consum, sfidarea unui echilibru cât de cât stabil între cerinţe şi posibilităţi reale este până la urmă plătită scump. Dacă vom vrea ca, la noi în ţară, consumul să fie tot mai mare şi de o ca­litate superioară, vom avea  nevoie întâi şi întâi de o producţie internă a cărei lege să fie eficienţa. Sunt spe­ranţe că ar putea fi obţinută o astfel  de producţie în România anului 2011? Nu, desigur. Iar ca să ajungem s-o obţinem cândva ar fi o nesăbuinţă să ne grăbim... repede. Fiindcă n-am face altceva decât să stricăm treaba. Mai avem însă noi timp să ne grăbim încet? Timp nu avem, dar nici soluţii ca să ardem etapele nu există. Pentru o reprezentare clară a paşilor înainte pe care-i avem de făcut, fără să alunecăm în subiectivism, e bine să consultăm balanţele adevărului. Să le detaliem. Dinamica PIB-ului este, desigur, balanţa cea mai relevantă. Datele de până acum, din trimestrul întâi al anului 2011, măsurate cu aproximaţie, ne dau speranţa că am ieşit din recesiune. Vom avea însă rezultatul exact la 13 mai. Dar ana­liza acestui rezultat nu va fi nici completă, şi nici pe deplin semnificativă fără a fi pusă într-o complexă legătură cu celelalte balanţe. Inclusiv cu balanţa forţei de muncă, aflată într-un dezechilibru dramatic. În acelaşi timp, vom vedea că însuşi PIB-ul e tras înapoi de nivelul scăzut al ca­pitalului, de ritmul prea lent al îm­bunătăţirii mediului de afaceri şi de raportul dezarticulat ce se menţine încă între venituri şi performanţele economice.

Diagnosticul de la 13 mai, care probabil va confirma sfârşitul recesiunii tehnice – sau convenţionale, po­trivit unor opinii demne de toată atenţia –, nu va schimba poziţia României în constelaţia economiilor Uniunii Europene. Ţara noastră va fi tot la răscruce de drumuri, iar noi vom fi obligaţi să alegem: ori grăbim reformele structurale, unica şansă de a ieşi din criză şi de a ne schimba condiţia istorică; ori vom continua să ne împăcăm, şi în anii viitori, cu locul din coada topului european al bunăstării.