Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nici nu ştiu dacă mai e loc de lacrimi, nici nu ştiu dacă mai e timp pentru regrete şi, paradoxal, pentru revoltă. Încet-încet, ni se duc simbolurile, sunt mai mulţi dincolo decât aici, rămânem singuri pe o scenă care ni se pare străină, nu mai are cine să regizeze, nu mai are cine să scrie scenariul, nu mai are cine să joace rolurile principale. Şi în loc să plângem, în loc să plecăm capul, în faţa amintirii celor care nu mai sunt, ne întrecem în presupuneri meschine, vrem şi noi să ne dăm cu părerea, să-i judecăm pe ceilalţi şi să le interpretăm gesturile şi chiar tăcerea. Mie mi-e dor să-l ştiu aproape pe Sergiu Nicolaescu, atât, să ştiu că undeva, în Bucureşti, cu o discreţie molipsitoare, trăieşte un om căruia cinematografia română îi datorează enorm. În rest, toate aceste supoziţii legate de incinerare, de vestimentaţia participanţilor, de reacţiile unora care nici măcar nu l-au cunoscut personal pe marele regizor sunt mai mult decât deplasate. Până când o să ne băgăm în vieţile oamenilor, cu microfoanele cât mai aproape de catafalc, până când o să ne mai implicăm în poveştile de familie ale personalităţilor ţării noastre, într-o interminabilă vânătoare de bârfe şi de amănunte care nu ar trebui să ne intereseze? Până când o să-i urmărim pe cei aflaţi în doliu, pentru a le smulge o declaraţie sau pentru a le investiga suferinţa în detaliu? Până când o să ne lăsăm cuceriţi de verdicte şi de intervenţii telefonice exclusive, lăsând deoparte tocmai ce e mai important, tocmai respectul? Nici nu apucăm să ne luăm rămas-bun de la valorile noastre, nici nu apucăm să transmitem condoleanţe familiilor, că ne şi aruncăm privirea către declaraţii de avere, către lista de moştenitori şi către posibilele viitoare scandaluri. În ziua de azi, orice a devenit posibil. Ce corect spunea avocatul Sergiu Andon! Am fi în stare să oprim cortegiul funerar! De ce? Doar ca să contrazicem sau ca să confirmăm zvonurile dezbătute în tot felul de ediţii speciale. Chiar aşa! Să oprim cortegiul pentru un ADN! Nu ne mai facem bine! Ştiu că nu spun ceva original, dar acesta e adevărul! A murit Sergiu Nicolaescu şi în loc să-l respectăm şi să încercăm să-i ocrotim numele, îi urmărim urna cu cenuşă! Ne macină, suntem curioşi, vrem să ştim, vrem să ni se spună! De parcă am avea vreun drept! Suntem de-un cinism ieşit din comun! Profităm de norocul care ne-a fost dat, de norocul de a fi fost, fie şi pentru o zi, contemporani cu oameni care şi-au semnat la timp contractul cu nemurirea. Nu mai există limite! Da, e vorba de Sergiu Nicolaescu, tocmai de aceea ar trebui să tăcem cu toţii. Fără să se trezească vreun domn să strige “ruşine!” la uşa crematoriului, fără să pândim cererile depuse pe la tribunale, fără să ne îmbrâncim pentru exclusivitate. Spunea cineva că Sergiu Nicolaescu şi-a regizat moartea în detaliu. Poate că aşa e. Din păcate, maestre, probabil că realitatea v-a luat prin surprindere, probabil că nu aţi luat în calcul această cinică întrecere de speculaţii! E cea mai tristă regie pe care aţi gândit-o. Dar de vină nu sunteţi dumneavoastră, ci suntem noi. Iertaţi-ne.
Citește pe Antena3.ro
