Cei mai trişti ca noi

„Niciodată, niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi....”, scria tatăl meu, Adrian Păunescu. Nu ştiu când anume am înţeles această poezie şi această dramă, nu ştiu exact ziua în care mi-am dat seama câtă nevoie au oamenii de lacrima şi de vorba noastră bună, în clipele de cumpănă şi de neputinţă. Dar astăzi, când e aproape iarnă, când e aproape târziu, când suntem aproape prea bătrâni ca să o luăm de la capăt, când frigul ne aduce mult mai aproape toate tragediile şi toate golurile din suflet, mi se face frică şi milă când mă uit în jur şi văd cât de mulţi sunt mai trişti ca mine, ca noi.

Sunt aşa de superficiale muzicile care răsună în jurul bulevardelor cu oameni singuri. Sunt aşa de inutile zâmbetele care se răsfrâng autoritar prin ferestrele caselor în care nu mai locuieşte nimeni, poate doar un bătrân care stă toată ziua cu ochii aţintiţi la oamenii care trec pe stradă, la maşinile care se opresc la semafor, căutând destinaţii şi repere. Sunt aşa de mici paşii grăbiţi ai afaceriştilor începători şi aşa de înceţi paşii mici ai afaceriştilor experimentaţi care se împleticesc pe trotuarele pe care mai doarme câte un cerşetor lipsit de noroc, un cerşetor fără familie, înghesuit în pungi de plastic şi în cârpe de toate culorile, în aşteptarea unui ger care nu-i va ierta şi nu-i va ocoli trupul. Sunt aşa de zadarnice soneriile telefoanelor inteligente care sună fără încetare în mijlocul parcurilor, aproape, prea aproape de băncile strâmbe de lemn pe care se odihnesc sufletele singuratice, inimile care suspină gândindu-se la iubiri imposibile şi la depărtări mult prea posibile. Sunt aşa de false vocile stridente ale femeilor pe tocuri care se grăbesc spre cafeluţa din colţul bulevardului şi care dispreţuiesc, mergând apăsat, privirea vreunui copil care se uită pe geam, din casa în care părinţii îl lasă singur pe timpul zilei, aşteptând un zâmbet care să-i mai consoleze din singurătate şi din neşansa de a fi venit pe lume la momentul nepotrivit, într-o familie cu prea multe obligaţii pe cap. Sunt aşa de efemere declaraţiile de avere pe care se pun ştampile ostentative, în birouri în care e întotdeauna cald, dacă le aşezăm lângă bietele declaraţii de dragoste, pe care nu le ştampilează nimeni, pe care nu le mai aude nimeni, ci care se nasc şi mor în acelaşi timp, în aceeaşi zi de toamnă şi de regăsire, în frig şi în pustiu, în acel frumos pustiu format din două perechi de ochi care iubesc. Sunt aşa de bolnăvicioase discuţiile despre haine, pantofi şi farduri, în plină lipsă de comunicare adevărată, în plină criză sufletească pe care, din păcate, niciun fel de cronologie nu se oboseşte să o marcheze în calendarul anului, în calendarul veacurilor reciclate. Sunt aşa de mincinoase buletinele de ştiri şi emisiunile de divertisment, când în jurul nostru e aşa de multă realitate pe care nu ştim să o apreciem, din care nu reuşim să facem artă.

„Niciodată, niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi...”. Mă simţeam datoare să vă aduc aminte asta. Ei sunt mai trişti ca noi. Copiii singuri, bătrânii uitaţi, oamenii mari cu ţinte false care nu mai vor să lupte pentru fericire. Ei şi nu doar ei...