Cel dispărut pentru totdeauna în zidul de ierburi

CERCETĂRI FĂRĂ REZULTAT  •  VASILE VARTIC N-A MAI AJUNS PRIMAR.
Cu puţin înainte de a fi suspendat, pentru ca, după un timp, şinele să rămână uitate în pământul Vintilesei, trenuleţului mixt Floreşti-Vidra i se ataşară câteva vagoane cu superfosfaţi. Se primise dispoziţie ca pe un loc viran de la intrarea în Vidra să crească imediat o pădure, şi o echipă de specialitate, venită de la judeţ, având în rândurile sale şi un reprezentant al Institutului de Cercetări Silvice, lucra zi şi noapte la darea în folosinţă a acelei păduri la 22 iunie, la prima oră. În alte chestiuni, Nota mai lăsa loc de îngăduinţă. Termenul de 22 iunie nu se discuta, drept pentru care el şi fusese bătut cu caractere mai mari, semn fără echivoc, în codul notelor, dispoziţiilor şi circularelor de la Centru, că era vorba despre ceva ferm.

Sub semnul acestei urgenţe, zi şi noapte, autobasculante de la Floreşti cărară în uriaşele lor cupe hectare întregi de iarbă, flori, boscheţi, amenajări de ciuperci, tufişuri cu iepuri, chiar şi vizuina unui urs, cu urs cu tot. Ursul a făcut obiectul unui transport special, desfăşurat după toate regulile transportului de acest gen: o maşină a Miliţiei, cu girofar, în capul coloanei, înaintare lentă, ca de melc, pe Şoseaua Floreşti-Vidra, să nu fie aduse vătămări preţioasei încărcăturii aşezate, de altfel, într-un TIR pe care scria Fragil. A nu se răsturna, o altă maşină a Miliţiei, tot cu girofar, la finele coloanei. Imediat după TIR, venea un IMS al Grădinii Zoologice Băneasa, în care şedeau, gata să intervină, specialişti în traumele psihice ale animalelor.

Pentru că mijloacele auto se dovediră insuficiente în împlinirea la termen a angajamentului, se apelă şi la trenuleţul mixt Floreşti-Vidra, ale cărui vagoane fură profilate pe transportul superfosfaţilor, îngrăşământ indispensabil creşterii intensive a puieţilor de stejar. În această privinţă – din câte se spunea în sat – se obţinuseră deja rezultate spectaculoase, care îndreptăţeau optimismul celor însărcinaţi cu apariţia pădurii. După câteva zile de injectare intensă cu superfosfaţi a pământului din jurul fiecărui puiet, dublată de alimentarea cu o substanţă specială, ce mai fusese utilizată cu succes la transformarea în codru secular a unei variante a Şoselei Galaţi-Făurei, puieţii intrau deja în stadiul de stejari tineri.

La 22 iunie, dimineaţa, declara, în momentele sale de optimism, Vasile Cruceanu, şeful echipei, veţi avea pădurea la cheie: stejari seculari, poiene în care vor juca tulburător razele soarelui, păsări cântătoare, ba chiar trunchiuri de copaci putrezi. Mai greu va fi cu şopârlele – ţinea să precizeze vorbitorul. Momentan, şeful secţiei Târâtoare de la Grădina Zoologică Băneasa e în concediu şi n-am putut lua legătura cu el, dar, din câte ni s-a spus, până la 21 se va întoarce la serviciu, şi nu-i nici o problemă, într-o jumătate de zi, dacă nu chiar mai puţin, avem şi şopârlele.

În tot acest timp, hâţânindu-se din toate încheieturile bătrâne, pufăind voiniceşte din locomotiva cu aburi, scrâşnind din frâne, trenuleţul mixt Floreşti-Vidra ducea de-a lungul întregii Vintilese vagoanele de superfosfaţi. Din vagoanele care, în mod obişnuit, transportau lemne se scurgeau prin crăpături, prin încheieturile prost asamblate, de-a lungul căii ferate, superfosfaţii. La început, nimeni nu dădu prea mare atenţie fenomenului.

După câteva zile de transport al superfosfaţilor, se constată însă că de-a lungul terasamentului crescură cu o viteză înspăimântătoare mănunchiuri de cucute uriaşe, pe care trebuia să le tai cu toporul, brusturi ale căror frunze invadau şinele de cale ferată, astfel încât, pe anumite porţiuni, mecanicul se vedea obligat să-l pună pe ajutor să coboare şi să meargă înaintea locomotivei, arătându-i prin gesturi largi, convingătoare, pe unde să meargă, ca nu cumva s-o ia razna, scaieţi ce nu puteau fi distruşi decât cu picamărul, atât de tari erau. Cât timp linia mergea paralel cu grajdurile din spatele caselor, superfosfaţii scurşi din vagoane nu creau mari probleme. Lucrurile luară însă o întorsătură gravă, dramatică chiar, în clipa când se descoperi ce se întâmpla în locurile prin care linia traversa drumurile publice. Astfel, prin dreptul Şcolii generale de 7 ani, Vintileasa-Centru, zidul de ierburi ce creştea zi şi noapte, cu neobişnuită repeziciune şi neobişnuită răutate, bloca şoseaua mai ceva ca peretele unui munte fără tunel. Camioanele, autobasculantele, autobuzele, mă rog, traficul normal, se treziră deodată că nu pot merge mai departe, deşi zi şi noapte, o brigadă specială a CFR-ului, înzestrată cu topoare, picamăre, chiar şi aruncătoare de flăcări (împrumutate de la unitatea militară din Floreşti), se lupta cu ierburile acelea blestemate, încercând să le distrugă.

Goi până la brâu de căldura verii, toţi numai o apă, reuşeau să facă, prin zidurile de ierburi tumultuoase, o spărtură prin care treceau în viteză autovehiculele ce formaseră deja un lung şi nerăbdător şir. Nu reuşeau însă să treacă prea multe. Într-o oră, dacă nu şi mai puţin, ierburile creşteau la loc cu aceeaşi repeziciune. Agenţi de la Circulaţie, înarmaţi cu ţignale menite a stârpi în faşă orice pornire la revoltă, alcătuiau o tranşă de trecere de zece autovehicule. Nu ştiu cum se făcea – unii şoferi erau blegi sau unele autovehicule prea greoaie, cert e însă că ultimele din coadă rămâneau înţepenite în zidul de ierburi pe cale de a se reface şi trebuiau trase de acolo cu macaraua. Apoi echipa se arunca din nou asupra zidului prin care îşi făcea loc o nouă tranşă de autovehicule.

Chiar dacă mulţi şoferi se plângeau că nu se simţiseră deloc bine acolo, în întunericul verde, văzând zidul ierburilor cum presează asupra ferestrelor cabinei, şi unora trebui să li se facă pe loc injecţii cu un medicament ce reda optimismul, un timp nu se întâmplă nici o nenorocire.

În cea de a şasea zi însă, pe înserate, Laie Vartic, băiatul lui Vasile Vartic din Vintileasa Vale, şofer pe un camion al IMTF Floreşti, n-a mai fost găsit în cabină.

Camionul său era ultimul din coloana ce primise liber să treacă. Nu ştiu cum se făcu – poate că nu-i pornise motorul imediat sau poate că se gândise în altă parte –, dar camionul rămase un pic mai în urmă decât cel din faţa sa.

Format la loc, zidul de ierburi îl prinse mult mai strâns decât celelalte camioane.

Totuşi, până la urmă, apelându-se şi la o macara suplimentară, reuşiră să-l scoată din zid.

Camionul nu avea nimic. Doar ferestrele laterale ale cabinei se mânjiseră cu un verde ca de vopsea groasă şi înăuntru nu se vedea nimic. Laie Vartic, şoferul, nu era însă în cabină. Echipa de intervenţie se năpusti asupra zidului, reuşind o spărtură în timp-record.

Laie Vartic nu fu însă găsit.

Nu-l găsiră şi, cu toate cercetările, n-a fost găsit nici astăzi. În schimb, la un an de la întâmplarea de faţă, avea să se zvonească în sat că Laie Vartic ar fi fugit peste graniţă, în Occident, el fiind, de fapt, un agent al imperialismului american în sat, cu misiunea precisă să zădărnicească eforturile ţăranilor de a forma o gospodărie colectivă. Unii spuneau chiar că l-ar fi auzit la posturi de radio străine transmiţând – ziceau ei – prin intermediul undelor, calde salutări familiei, precum şi faptul că în curând aveau să se vadă. Era, desigur, un zvon absurd, de-a dreptul tâmpit chiar, GAC-ul se înfiinţase în sat printre primele din raion, Laie Vartic fiind unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători ai ei.

Totuşi, când veni vorba ca Vasile Vartic să fie numit primar în sat, unii tovarăşi avură un moment de îndoială. Ce mai încolo şi încoace, sugerară celor din sat c-ar fi mai bine să se gândească la altcineva. De ce? Tovarăşii nu putură răspunde. – Bine, zise aproape furios Emil Haţiegan, instructorul raional, dar ce se spune în sat despre tatăl lui Vasile Vartic e o prostie, o prostie curată, dar n-o să dăm crezare unor poveşti. Nu! Vai de mine! Tovarăşii nu dădeau crezare zvonurilor din sat, Laie Vartic n-avea cum să treacă frontiera, şi pentru simplu motiv că frontiera era la mama dracului, totuşi, clătinară ei din cap, ca înţelepţi bătrâni ce erau, dacă Laie Vartic a fugit totuşi? Şi, în faţa acestei întrebări, orice om, cât ar fi fost el de tare, da înapoi. Despre Laie Vartic nu se ştia cum şi de ce dispăruse şi cine putea să contrazică o îndoială, o presupunere? Cel mai bun argument era Laie Vartic însuşi, adus în faţa tovarăşilor, întors pe toate părţile şi pipăit, dovadă că era aici, în raionul Floreşti, şi nu în comitatul Tennessy, cum se zvonea. Dar unu: cum să-l aduci pe Laie Vartic, când nimeni nu-ţi putea spune de unde să-l iei; doi: şi dacă şi atunci tovarăşii de la raion se îndoiau şi ziceau, da, ai dreptate, dar de ce ţii neapărat să-l pui primar tocmai pe Vasile Vartic, ce, s-au terminat oamenii în stare să fie primari? Şi erau atâta tristeţe şi nedumerire în întrebarea lor, încât oricine, nu numai tânărul instructor raional, ar fi dezarmat.

Astfel că Vasile Vartic nu mai ajunse primar.