Cel mai mic printre oameni, cel mai Mare în Cer

“În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Iisus şi l-au întrebat: Cine este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor? Iisus a chemat la el un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor”, a spus Iisus în Pilda “Cel mai mare în Împărăţia Cerurilor” (Evanghelia după Matei). În aceeaşi Evanghelie, în “Pilda cu oaia rătăcită”, Iisus spune: “Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi, căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri”.

Ne întrebăm adesea care-i sensul vieţii noastre? Oare suntem aici doar să alergăm, să mâncăm, să strângem lucruri, să le pierdem, să ne întristăm, să ne bucurăm şi apoi să plecăm din viaţă, neînţelegând pentru ce au fost toate acestea? În pildele citate mai sus, Iisus ne vorbeşte despre sensul vieţii, dar – mai ales – despre starea interioară la care avem să ajungem pentru a ne împlini acest fantastic sens. Vedeţi, Iisus nu ne spune: mobilaţi-vă mintea, intelectul, ridicaţi în slăvi raţiunea, fiţi cruzi şi neiertători, căci aşa el ne-ar spune: alienaţi-vă, îndepărtaţi-vă de Dumnezeu, staţi în rătăcirea omenească şi chinuiţi-vă în Iadul acela. Iisus arată copilaşul şi spune: “Să fiţi ca el. Să fiţi smeriţi, inocenţi, lipsiţi de judecăţi. Să vă bucuraţi din orice, să fiţi fericiţi, pur şi simplu”. Dar pentru asta aveţi de dat într-o parte balastul. Aveţi să vă curăţaţi mintea de impurităţi. Aveţi să renunţaţi la “pretenţiile voastre de adulţi”, la îngrijorări şi la nelinişti, căci ele sunt expresia necredinţei în Dumnezeu şi a îndepărtării de “Împărăţia Cerurilor”.

Într-o altă pildă, “Lucruri descoperite pruncilor”, Iisus spune: “Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. Pruncii deţin “cunoaşterea” autentică, iată! Inocenţa are acces la înţelepciunea divină. Fără inocenţă, fără o întoarcere la acest copilaş lăuntric, care le este arătat adulţilor chiar de Iisus, nu avem capacitatea de înţelegere a lui Dumnezeu. Suntem acum în preajma Crăciunului şi fiecare dintre noi se apropie mai mult decât în alte perioade ale anului de “propriul copil interior”. Adultul încrâncenat, îngrijorat, crispat, năduşit în propriile negativităţi se estompează pentru unii în această perioadă, iar pentru alţii dispare aproape în totalitate, ceea ce ne apropie de Dumnezeu şi ne restabileşte contactul cu inocenţa şi smerenia copilului din noi. De altfel, “nu avem voie” să distrugem copilul din noi şi nici nu avem această putere, căci – aşa cum ne spune Iisus – îngerii copilului lăuntric “văd pururea faţa Tatălui”. Copilul din om este acea parte din el mereu aflată în contact şi-n comuniune cu îngerii, ca şi cu Dumnezeu. Răutatea, resentimentele, dorinţa de a distruge sau a ne autodistruge, frica, îndoiala şi toate suferinţele omeneşti nu sunt altceva decât stări ale minţii şi confirmarea deconectării noastre de “copilul pe care l-a arătat Iisus”.

Să dăruim mai mult, să ne lăsăm în aceste zile purtaţi de vraja copilăriei, a jocurilor ei, să renunţăm măcar pentru câteva zile la încrâncenarea Egoului şi să păşim prin nămeţi, prin ninsori, printre oamenii de zăpadă, printre brăduţii de Crăciun şi luminiţele simbolice ale acestei perioade la fel ca nişte copii. Fiecare moment în care redevenim copii în inimile şi-n minţile noastre, fiecare clipă de blândeţe şi de bucurie, fiecare zâmbet şi fiecare dans sublim printre jocurile copilăriei retrezesc copilul din noi şi, prin aceasta, ne apropiem de adevărata natură a fiinţei noastre. Îngerii copilului din noi se vor bucura şi ne vor reîntoarce în viaţa de zi cu zi inspiraţia, înţelepciunea, puterea de a iubi şi a ne permite să fim copii, fără a trăi o clipă măcar sentimentul ridicolului.

Să ne jucăm cât mai mult cu animăluţele, cu micuţii din preajma noastră, să “dăm puţin în mintea copiilor” ar putea fi un fel în care ne ducem pe noi înşine mai aproape de Dumnezeu. Sufletul însingurat se vindecă prin reconectarea sa cu acel copil pierdut printre raţionamentele experienţei traumatizante ale vieţii. Sufletul trist îşi recapătă bucuria de a trăi. Sufletul gol se umple de speranţă şi de blândeţe. Iar mintea cea cârcotaşă începe să prindă gustul “înţelepciunii” revelate, care este cu totul altceva decât înţelepciunea ce se iveşte din logică şi raţionament. Căci, aşa cum ne-a spus Iisus, “Copilul este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor!”.