Cele două auto-goluri ale lui Dacian Cioloş

Sincer să fiu, nu văd nimic senzaţional în decizia premierului desemnat, Dacian Cioloş, de a retrage propunerea de numire a Cristinei Guseth în funcţia de ministru de justiţie! Sau, ca să fiu mai direct, faptul că Dacian Cioloş s-a văzut nevoit să ia această decizie, perfect întemeiată şi cât se poate de corectă, după ce „catindata” s-a prezentat într-un mod de-a dreptul lamentabil în faţa comisiilor reunite ale parlamentului nu poate fi considerat decât exact ceea ce şi este: al doilea auto-gol al premierului desemnat!

Al doilea,pentru că, pe primul, tot Dacian Cioloş şi l-a administrat odată cu harababura iscată în jurul nominalizării junelui fotomodel pentru portofoliul ministerului sănătăţii. Cu toate că, între noi fie vorba, acea propunere a fost retrasă după ce pe diverse pagini de socializare au circulat fotografii ale „catindatului” în nişte ipostaze… cam neconvenţionale (eufemistic spus”)şi nu după o prestaţie, de-a dreptul grotescă în faţa reprezentaţilor legislativului ţării, aşa cum s-a întâmplat în cazul Cristinei Guseth. Ceea ce, la drept vorbind,este cu totul şi cu totul altceva!

Am scris, intenţionat, „catindata/catindatul”, pentru că aceste două cazuri ridică foarte multe semne de întrebarea asupra seriozităţii cu care a fost întocmită lista viitorului cabinet, începând de la criteriile care au stat la baza nominalizărilor. Criterii care- dacă au existat cu adevărat?!- se pare că au fost mai degrabă de genul lui „hai să punem inşi cu CV-uri beton, care să dea bine la imaginea publică”. Adică, tot a un fel de „De-ale carnavalului”: masca CV-urilor pompoase versus ceea ce este dincolo de ea.

Mi s-ar putea atrage atenţia că mai multe dintre persoanele nominalizate pentru portofoliile viitorului Executiv sunt oameni bine pregătiţi, cu o valoroasă experienţă în domeniu, ceea ce, recunosc, este foarte adevărat. Numai că această situaţie nu scuză cele două auto-goluri ale lui Dacian Cioloş şi ale sfătuitorilor săi. Şi asta pentru simplul motiv că, aşa cum s-a ales cu atenţie şi cu rigoare, omul potrivit pentru anumite portofolii, se putea proceda cu aceeaşi unitate de măsură în toate cazurile. Cum s-a ajuns la o asemenea dublă măsură şi cum a fost posibil ca un om cu experienţa lui Dacian Cioloş să se lase convins să accepte, cam „pe ne-ve”, asemenea candidaturi?- asta este,de-acum, altă veste -poveste…

Revenind la „catindata la justiţie” (vorba lui Nenea Iancu!), mai trebuie să spun că primul ministru în prag de validare a făcut, cu puţină vreme înainte de penibilul recital pe care l-a dat Cristina Guseth în faţa comisiilor parlamentare, câteva afirmaţii deosebit de favorabile despre respectiva doamnă, declaraţii pe care s-a văzut nevoit să le retracteze câteva ceasuri mai târziu. Mă întreb: când a vorbit serios domnul Dacian Cioloş? Atunci când a declarat că doamna pe care a nominalizat-o „poate să aducă un plus de credibilitate justiţiei, aşa cum este reprezentată de Ministrul Justiţiei” sau atunci când a declarat că retrage propunerea cu pricina „pentru a nu vulnerabiliza în nici-un fel încrederea în ministrul Justiţiei din Guvern”?

Trecând şi peste amănuntul(?) că domnul viitor prim ministru ne era dator cu o motivare plauzibilă a schimbării cu 180 de grade a poziţiei sale, rămâne, totuşi, să mai discutăm despre şansele de predictibilitate pe care le putem acorda viitorului premier şi echipei sale, după aceste două derutante voltije. Cărora trebuie să le adăugăm şi scoaterea din programul de guvernare a viitorului cabinet a prevederii privind comasarea alegerilor, idee care s-a dovedit a fi hazardată şi inaplicabilă.

Dar, pentru că, de felul meu, sunt un optimist- recunosc,un optimist bine temperat, sper că domnul Dacian Cioloş va fi cel dintâi care va trage învăţămintele cuvenite din lecţia amară a acestor două auto-goluri. Nu de alta, dar ar fi păcat ca, azi , mâine sau poimâine, să fredonăm, cu amară ironie: „o mască râde, o mască plânge”.