Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am asistat, la Vălenii de Munte, la un act de donație cu care, mărturisesc, persoana mea fizică nu s-a mai întâlnit. O familie de bătrâni magistrați, el mângâind de aproape vârsta de 90 de ani, se prezentase, având în urmă un camion cu cărți, la Biblioteca urbei. Pereții casei lor, căptușiți cu tomuri, fuseseră descojiți de cărturăreasca podoabă spre a îndestula și așa bogata bibliotecă publică. Directorul Andrei, chemat ca manager al culturii din partea primăriei, să constate și să iscălească, părea jenat și totodată emoționat. Eu, doar curios să aflu, jurnalistic, ce pitește un asemenea gest, ce stă în spatele avântului pensionarilor care se despărțeau de deliciul vieții lor, cârjă profesională – erau și multe cărți de drept în mai multe limbi - și tezaur de îmbogățire sufletească. Era limpede că vârstnicii intelectuali se despărțeau cu durere de averea lor sufletească și știau la ce renunță. Era un gest care indica și despărțirea de viață. Noi, a zis el, acolo unde mergem, nu mai avem nevoie de ele. Aici poate vor mai fi de trebuință cuiva. Am întrebat, politicos și discret, dacă au copii. Au. Sunt plecați prin lume și vin rar în țară. Nepoții au alte preocupări. Ce preocupare, mi-am zis eu, tăcând pe dinafară, exclude o asemenea trebuință? Ce să facă pe lumea asta cineva fără cărți? Aș putea fi certat de junimea muncii electronice că azi poți citi Biblia pe internet și-l poți aproxima, în sonete, pe Petrarca, butonând laptopul care-i o jucărie atotștiutoare! Pe mine, fie-mi cu iertare, nu contați.
De curând, fiul unei prietene, doctor, a fost invitat de niște vecini, posesori de vile la munte, la mare, la țară, la..., în total cinci vile impunătoare. În fiecare, fiind în concediu doctorul, a stat câte o zi, două, admirând peisajul și bucurându-se de binefacerile piscinelor interioare. Gazdele, cu preocupări relative, dar cu bani cerți, au făcut tot ca invitatul să se simtă bine. Cum e la Icsulești, l-a întrebat mama, în coada unui concediu de răsfățuri în care s-a simțit împărat? Cum să fie, a răspuns fiul! Mobilier din străinezii, făcut pe comandă specială, lux cât cuprinde în toate cele cinci palate. N-am văzut în schimb nicio carte. N-aveau bibliotecă, s-a mirat mama? Nu doar că în tot luxul acela nu încăpuse un raft de cărți, dar nu exista, uitată să zicem pe o noptieră, indicând o lectură întreruptă de somn, o carte, o singură carte.
Să trăim noi niște vremuri apocaliptice, în care, dau un exemplu minor, președintele nădușește în două mandate să citească o carte pe care sigur n-a isprăvit-o, iar palatele în care proprietarii au investit milioane de euro, să nu îngăduie intimitatea vetustă a unei biblioteci cu cărți din hârtie și coperți pe care să fie așternut titlul și numele meșteșugarului cu penița? Nu, ele au mai fost. Un scriitor interbelic pe care nu-l numesc spre a nu comite o eroare, nota că, intrat într-o casă de amploaiați ai zilei, toată în marmoră și basoreliefuri aurite, rămas singur lângă un perete de cărți, toate legate în piele, părându-i-se nenormal luciul perfect rânduit al cărților, nimerite toate de aceeași grosime, să încerce să răsfoiască una. Înăuntru nu erau file tipărite, ci bucăți bine lustruite, de lemn. Imitația de cărți construia, de jos până sus, în tavan, imitația de bibliotecă.
Donația înlăcrimată a bătrânilor din Vălenii de Munte mi s-a părut, în vremuri de urgisită viață a călimării, un gest de un tragism egal cu ultima pâlpâire de aripi a unei specii de zbor pe cale de dispariție. E trist să trăiești o viață și să n-ai cui lăsa moștenire, biblioteca.
Citește pe Antena3.ro
