"Cine eşti tu?"

Noi, ca şi lumea în care respirăm, alergăm, visăm, iubim, urâm sau ne plictisim, pur şi simplu, funcţionăm prin puterea lui Dumnezeu şi a unor legi la fel de precise precum este gravitaţia. Suntem ca nişte maşinării, dar – cum bine zic unii – nu avem instrucţiunile de utilizare. Nu cunoaştem precis nici legile de funcţionare ale corpului nostru, nici pe cele psihologice, nici pe cele spirituale. Teorii avem cu miile. Dar, cu toate cunoştinţele, cu toată evoluţia noastră, fantastică în anumite privinţe, nu ştim, încă, "cine suntem noi", cum funcţionăm şi nu ştim pe unde-i drumul corect sau unde greşim ca fiinţe umane.

Pentru mulţi dintre noi vine o clipă, o zi, un moment în care înţelegem că raţiunea nu mai este suficientă, că tot ce ne-a ajutat până la un punct pe drumul vieţii pare să nu mai funcţioneze, că avem nevoie să căutăm altceva, să mergem pe un drum despre care nu ştim nimic, dar ştim că avem ceva de schimbat. Viaţa pare făcută dintr-o sumedenie de etape, la fel de provocatoare cum sunt copilăria, adolescenţa, tinereţea şi bătrâneţea. De îndată ce ai depăşit-o pe una, vine cealaltă, cu noi întrebări, cu alte mistere, cu alte feţe şi cu alte... cărări. Poate că aceste frământări nu se preumblă pe bulevardul minţii şi al inimii fiecăruia dintre noi sau preumblarea se poate arăta suficient de diferit şi mai mult sau mai puţin intens pentru fiecare. Atunci când te simţi împotmolit într-o stare, într-o situaţie de viaţă, când te simţi într-o criză de cunoaştere, de înţelegere şi într-o stare în care răspunsurile de odinioară nu-ţi mai folosesc la nimic, se poate să te gândeşti că există Dumnezeu şi să simţi că-n el este nădejdea pentru călăuzire şi pentru revenirea ta la starea de a te simţi bine în pielea de om. Ţi se spune "să fii tu însuţi", dar vine apoi întrebarea firească: "cine eşti tu?". Căci, dacă ai şti cine eşti şi ai avea o metodă, o pastilă, un exerciţiu pentru a fi tu însuţi, cu siguranţă că ai încerca-o imediat.

În şcolile antice ale misterelor, discipolii erau întrebaţi după o perioadă de antrenament spiritual: "cine eşti tu?". Răspunsul la întrebare arăta dacă discipolul a atins un stadiu înalt al cunoaşterii de sine sau dacă mai are de lucru. Dacă el răspundea: "Eu sunt Popescu, Ionescu" sau "Eu sunt filozof" sau orice alt cuvânt pentru a se reprezenta pe sine, era trimis să exerseze în continuare problema cunoaşterii de sine. Urma încă un an sau doi de antrenament spiritual şi tot aşa, până când la întrebarea "cine eşti tu" el nu mai spunea nimic. Nu mai avea nici un răspuns. Practic, era tăcut complet. Mintea amuţea şi omul nu mai putea spune că el ar fi ceva, cineva, cumva… Răspunsul acesta trăda evoluţia spirituală autentică. Tăcerea era răspunsul ultim la întrebarea "cine eşti tu". Nici măcar a spune "sunt nimeni", "sunt nimic", "Dumnezeu este totul" nu erau răspunsuri. Tăcerea era singurul răspuns la întrebarea "cine eşti tu?".

Poate că astfel ni se întâmplă şi nouă în diferite etape ale vieţii. Ne preumblăm prin tinereţe, de exemplu, şi la un moment dat, ni se pune "tăcut" întrebarea "cine eşti tu?". Şi atunci ce să răspunzi? Nu poţi răspunde nimic. Nu mai ştii cine eşti. Poate ştiai ieri, alatăieri, dar azi… nu mai ai cuvinte. Ţi se pare că eşti în criză profundă. Ţi se pare că puţinele instrumente de fucţionare pe care le-ai cunoscut au în ele ceva… nefuncţional. Pare că mintea se opreşte de la sine din când în când. Pare că motoarele se odihnesc din când în când şi-n acele momente de odihnă nimic nu mai funcţionează. Se poate să te simţi într-o stare de criză. Se poate ca mulţi oameni, care nu percep încheierea unei etape în aceste momente, să deznădăjduiască. Aceste momente sunt doar momentele în care funcţionăm cu motoarele… mici şi cele care marchează sfârşitul unei etape şi începutul alteia. Ne putem simţi ca şi cum am fi într-o stare de criză, dar este doar un soi de "somn", un soi de noapte… în existenţă, prin care vom trece de la sine şi cu mult mai uşor când vom şti că şi existenţa interioară are etapele ei. În acele etape, mintea tace, dar vorbeşte Dumnezeu. Totul este să ne amintim că noaptea trece şi la trezire… ne vom găsi mergând intuitiv pe drumul ce ne este destinat.