Cine va fi viitorul premier? (I)

Într-una din povestirile mele care vor vedea lumina tiparului prin volumul Veselie generală imaginez o dezbatere naţională uriaşă, cu polemici  înverşunate pe toate posturile TV, având drept punct central întrebarea: E sau nu gravidă starleta?

Când am scris această povestire, consideram că într-o ţară ce se pretinde minim serioasă o astfel de dezbatere întruchipează absurdul în varianta sa perfectă. N-aveam cum şti, la vremea respectivă, că voi fi martor, ca jurnalist politic, al unei dezbateri şi mai absurde.

Se desfăşoară în aceste zile şi se referă la dreptul lui Traian Băsescu de a numi un premier, după cum îi cântă domniei sale privighetorile în cap. Detonatorul ei  nu putea fi altcineva decât Traian Băsescu, deoarece, în cei patru ani de mandat, domnul preşedinte a declanşat la nivel naţional o serie de dezbateri absurde, toate născute din nevoia sa devoratoare de a produce scandalul mediatic în stare să-l ţină un timp în centrul atenţiei. Până la scrutin mai sunt însă 20 de zile. În condiţiile votului uninominal, rezultatele finale rămân o enigmă. Toate sondajele publicate în această perioadă au vizat votul politic. Numai că acest vot va avea cel mult 50% pondere în opţiunea din colegii. A dezbate acum, mai ales când România se confruntă cu problemele serioase provocate de criza economico-financiară şi de revendicările sociale, fără bun-simţ, despre formarea guvernului post-scrutin ni se pare o absurditate întrunind perfecţiunea. Dar nu numai atât.

Controversa e inutilă şi din punct de vedere constituţional. Prerogativele preşedintelui în materie de desemnare a primului ministru sunt reglementate de articolul 102, aliniatul 1, din Constituţie:

"1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament". În toate intervenţiile sale din ultimul timp, Traian Băsescu se referă la desemnarea primului ministru şi nu – aşa cum scrie Constituţia – la candidatul pentru funcţia de prim-ministru. Legea fundamentală face însă referire precisă la nominalizarea candidatului la funcţia de premier. Nuanţa poate fi înţeleasă doar dacă ţinem cont de alte două aliniate ale articolului 102:

"2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor".

Întregul articol stabileşte fără echivoc procedura prin care în fruntea ţării se instalează guvernul post-scrutin.

În condiţiile unui rezultat care nu dă nici unui partid majoritatea absolută în Parlament, se pune cu deosebită acuitate chestiunea formării Coaliţiei care să asigure majoritatea necesară votului de încredere. Interese şi programe divergente fac dificilă formarea rapidă a unei astfel de coaliţii. În acest caz, Constituţia dă preşedintelui rolul de factor care reuneşte partidele parlamentare şi le consultă pentru a vedea cum s-ar putea alcătui o majoritate. Dacă la această consultare două sau mai multe partide vin deja înţelese asupra unei majorităţi, preşedintele are la dispoziţie două posibilităţi:

1) Să fie bucuros că majoritatea s-a realizat atât de repede şi, în consecinţă, să însărcineze cu formarea noului guvern pe premierul propus de Coaliţie. O dată desemnat, premierul merge în Parlament şi obţine votul de încredere. Potrivit unui alt punct din Constituţie, art. 85, aliniatul 1, preşedintele e obligat să consfinţească acest vot: "Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament".

2) Să respingă această majoritate pentru că aşa vrea domnia sa şi să desemneze drept candidat la postul de premier pe cel propus de un partid rămas în afara acestei Coaliţii. Constituţional nu e nici o problemă. Se admite în principiu că preşedintele, deşi consultarea i-a arătat care e majoritatea ce se poate realiza uşor, ştie că poate fi obţinută la fel de uşor o altă majoritate. Desemnatul purcede la negocieri cu alte partide, pentru a forma o nouă majoritate. Dacă eşuează, vine la Cotroceni şi anunţă că nu poate să realizeze o majoritate. Dacă are chef să se facă de râs, merge în Parlament cu guvernul minoritar şi cade cu brio.

În acest caz, preşedintele are două posibilităţi:

a) Să încredinţeze mandatul premierului avansat de Coaliţie.

b) Să-l desemneze din nou pe perdant până când se declanşează alegeri generale anticipate.

(Va urma)