Cişmele cu lapte la colţ de stradă

Visez că trăim frumos. Un prieten, doctorul Mihai Petcu, cel mai mare specialist în vaci de la noi, intenţionează ca în curând să planteze pe străzi, în intersecţii, lângă şcoli, mai întâi în Bucureşti, apoi şi în alte localităţi, cişmele cu lapte. Aşa le-am zis eu, cişmele. El îmi spune că e vorba despre nişte tonomate prevăzute cu sistem frigorific.

Azi-noapte a nins. Nici un semn aseară că va fi altfel în zori. Dealurile, cenuşii ieri, urâte şi găurite ca tălpile de infanterist, au tras peste beteşuguri o rochie – neluată de la închirieri – de mireasă. Să visăm, zic din cerdacul casei de la Sângeru, că trăim frumos. Că oamenii nu se ucid pe străzi, că pecinginea sărăciei nu se lăţeşte, că fragilul trup al omeniei nu va fi schilodit. Că puţul recesiunii în care ne prăbuşim nu este foarte adânc. Că avem conducători patrioţi, cu paltonul integrităţii morale la patru ace, că-n România n-a proliferat păducheria scârboasă a politicienilor profitori, prestidigitatori ai credulităţii publice. Că nu trăim în Roma antică, unde împăratul Caligula şi-a făcut calul consul sau senator, hrănindu-l cu ovăz dintr-o iesle de aur, şi nici în Patagonia, ţară în care se zice că şeful de trib îşi plăteşte îmbelşugat metresa cu funcţii şi bani publici. Dar, ferice de noi, iată, nu trăim în Patagonia, ţară în care obrăznicia politică ia chipuri groteşti. Altfel ne-am fi revoltat, ne-am fi simţit insultaţi, iar plămada sensibilă a firii noastre exploda cu toate că mămăliga nu face plici decât o dată la o mie de ani.

Visez că trăim frumos. Un prieten, doctorul Mihai Petcu, cel mai mare specialist în vaci de la noi, intenţionează ca în curând să planteze pe străzi, în intersecţii, lângă şcoli, mai întâi în Bucureşti, apoi şi în alte localităţi, cişmele cu lapte. Aşa le-am zis eu, cişmele. El îmi spune că e vorba despre nişte tonomate prevăzute cu sistem frigorific.

 Într-un Bucureşti în care la două case sunt trei cârciumi, iar moartea albă, porecla subţire a drogurilor, se vinde la liber şi la vedere, intenţia doctorului mi s-a părut de un candid idealism. Nu e aşa, m-a contrazis fiul său, identic tatălui în trăsături, nu şi în idealism. El a văzut astfel de instalaţii automate de vândut lapte proaspăt undeva, în lumea civilizată. Îmi imaginez că mergi, încă din această primăvară, la colţul străzii să-ţi cumperi, după ce vâri moneda, un litru de lapte alb şi sănătos, netratat chimic, muls direct din ţâţele generoaselor vaci Holstein pe care le are doctorul în Pantelimon. Visează frumos Mihai Petcu? Vor cumpăra românii lapte adus la colţul străzii direct din ţâţa vacii, înlocuind trăscăul, votca Elodia, Ultimul drum şi La patru scânduri? Poate că da. Oricum, doctorul a montat deja un prim tonomat cu lapte proaspăt la uşa fermei pentru trebuinţele celor din Pantelimon şi zonele apropiate. Să dea Dumnezeu să fie cât mai mulţi oameni care să deseneze, peste cianura pământului pe care trăim, biblice râuri de lapte şi miere.

A nins frumos la mine-n sat. La Braşov n-a avut loc oribila crimă de la casa de schimb valutar (autori necunoscuţi), la Cluj n-a fost jefuită ziua în amiaza mare o bancă (autori necunoscuţi), în Italia un român n-a ucis o femeie cu maşina pe stradă şi apoi, fără să se uite dacă victima mai suflă, s-a dus şi şi-a comandat o bere la barul de vizavi, în aşteptarea poliţiei. N-a fost inventat Ministerul Turismului, o aberaţie atâta vreme cât turismul în toate datele sale e privat, instituţie care, scrie un ziar, a primit mai mulţi bani decât Parlamentul cu cele două Camere ale sale la un loc. Cele trei sute şi ceva de vapoare ale României, strălucitoare sub luna mărilor ca nişte degetare de argint, alunecă maiestuos spre orizonturi.

A nins cu disperarea ultimei ninsori, dealurile sunt din zahăr, iar ceara de biserică, din care-s plămădite pădurile, s-a nimerit albă. Îţi vine să pleci la vânătoare, cu puşca unui surâs, pentru a săruta, pe colţii de argint, mistreţul fabulos din balada poetului Doinaş.

Din Bucureşti m-a sunat o prietenă care are nevoie de mine. Tu ştii să ningi?  –  am întrebat-o. Nu, îmi răspunde derutată. Ce-i cu tine? Te simţi bine? Ne ştim de la grădiniţă. Prietenia noastră s-a nimerit să rămână prietenie. Dacă nu ştii să ningi, nu vin, i-am zis.

E luni dimineaţa. N-am deschis televizorul. N-am dat nici un telefon la AM Press. Citesc ştirile pe zăpadă şi visez că trăim ca la începuturile lumii. Prietenul meu Petcu şi fiul lui, Sorin, au plantat cişmele cu lapte proaspăt în fiecare intersecţie din Bucureşti, iar vacile lor convertesc moartea albă în viaţă albă. În fond, laptele supt de la sân e prima odrăslire a vieţii în fiinţa care s-a născut. Pentru început viaţa e albă. Ca zăpada, ca laptele mamei, ca infinitul pe care doar cei infirmi sufleteşte îl imaginează negru.