Codurile vor trece fără ca parlamentarii să le fi citit

Asumarea răspunderii înseamnă a pune parlamentarii PSD şi PD-L în faţa unei situaţii asemănătoare unui pistol lipit de tâmplă.

Pentru mulţi dintre cei aflaţi în câmpul muncii, luni e o zi neagră. După week-end, vine, graţie zilei de luni, o săptă­mâ­nă de tras la şaibă. Ziua de luni va rămâne însă în istoria României postdecembriste ca o zi neagră şi pentru ţară. După week-end-ul în care liderii PD-L şi PSD se ceartă la televizor, dând fătucilor şi guguştiuci­lor din presă frisoane că se va rupe Coa­liţia, şi mustăriile la care lucrează vor avea bani de salarii, luni, aceiaşi lideri se întâlnesc în spatele uşilor închise şi pun la cale afacerile lor dubioase. Fireşte, după ce-au zăvorât uşile, fac de fiecare dată mare haz de cum au tras din nou poporul român pe sfoară, jucând cu brio comedia neînţelegerilor.

E drept, nici nu e prea greu să-i tragi pe sfoară pe românii în stare să creadă că Nicolae Ceauşescu poate acorda interviuri prin prosopul din baie, înfăşurat pe ţeasta unei persoane de etnie incertă. Mai ales că primii traşi pe sfoară sunt cei de la televiziuni care se grăbesc să fa­că ştire de senzaţie din orice pârţ tras de un politician pe motiv că a venit "pe surse".

Luni, 18 mai 2009, după un nou moment în care naivii erau convinşi că Mircea Geoană îi va reteza beregata lui Traian Băsescu, nu înainte însă de a  trece peste trupul de hangiţă al pompadurei Elena Udrea, liderii PD-L şi PSD, strânşi în obişnuita şedinţă de mişmaşuri, au decis asumarea răspunderii Guvernului pentru Codul Penal şi Codul Civil. Despre aberaţia reprezentată de adop­tarea Co­du­rilor prin asumarea răspunderii Guvernului am scris şi am vorbit de m-am plictisit până şi eu de acest subiect, d-apoi telespectatorii şi cititorii. Argumentul crucial împotriva acestei formule ţine de esenţa democratică. Parlamentul, instituţia de bază a democra­ţiei, a luat naştere, în urmă cu secole, din nevoia de a contracara tendinţele monar­hi­lor, dictatorilor şi altor aventurieri de a impune popoarelor propriile hachiţe. Instituţie care reprezintă voinţa popo­rului într-o democraţie, Parlamentul e singur îndrituit să dezbată şi să adopte legi. Cu atât mai mult se impune această realitate în cazul Codului Penal şi Codului Civil. Fie­care dintre aceste două docu­men­te, ve­nind în ordinea importanţei după Constituţie, au aproape 200 de pagini. Asuma­rea răspunderii Guvernului înseamnă că fiecare dintre aceste cărţi va fi prezentată Parlamentului nu numai fără a da posibilitatea parlamentarilor de a le dezbate articol cu articol, dar şi fără ca parlamentarii să n-aibă habar ce con­ţin. Asumarea răspunderii înseamnă a pune parlamentarii PSD şi PD-L în faţa unei situaţii asemănătoare unui pistol lipit de tâmplă. Dacă votează împotriva celor două documente, Guvernul cade. Pentru parlamentarii Coaliţiei de guvernământ, asta ar însemna scoaterea din butoiul cu miere în care acum sunt vârâţi până la gât. Indiferent de părerea lor despre Coduri în general, despre vreun articol în special, ei se văd constrânşi să voteze fără să crâcnească, şantajaţi cum sunt cu prăbuşirea Guvernului. Argumentului ţinând de caracterul antidemocratic al măsurii i se adaugă un altul, mult mai important, ţinând de raporturile oricărei legi cu viaţa. O lege se dezbate şi se vo­tea­ză în Parlament şi pentru că - dacă nu chiar în primul rând - prin procedurile normale ea e supusă examenului unui număr însemnat de oameni. În comisiile de specialitate mai întâi, şi în plen mai apoi, aleşii poporului supun fiecare articol examenului reali­tă­ţii di­verse, bogate din care vin parlamentarii. Un proiect de lege e fatal neadecvat la realitatea unei ţări, deoarece e rodul min­ţii câtorva oa­me­ni. Drept urmare, dacă legea ar fi adoptată în forma din proiect, la întâlnirea cu viaţa, ea şi-ar evidenţia slăbiciunile. E ceea ce s-a întâm­plat cu multe legi sub regimul Ceauşescu. E ceea ce s-a întâmplat în anii postdecembrişti cu pachetul de legi pri­vind Justiţia, adoptat prin asumarea răs­punderii în 2005. A fost nevoie de alte mul­te legi ulterioare pentru a corecta abe­raţiile din acest aşa-zis pachet. Aberaţii care n-ar fi existat dacă legile respective ar fi fost dezbătute de Parlament.