Coloana infinitului pustiu

Nu o dată, după căderea dictaturii făţişe în România, forurile culturale şi presa s-au agitat în jurul unui subiect elitist şi cunoscut: Coloana Infinitului. Opera lui Brâncuşi, neîndoios o cheie spre arta noului mileniu, a fost obiectul unor dispute care au făcut să curgă râuri de cerneală şi ceasuri de dezbatere: ba că statul român nu este destul de atent la degradarea acesteia, ba că cei implicaţi sunt interesaţi doar de afacerea recondiţionării, nu şi de calitatea acesteia etc. Consecinţa va fi că, din când în când, o nouă recondiţionare se va impune, totul însemnând alţi bani, mereu mulţi.

Undeva la antipozi, Marele Zid Chinezesc trece periodic prin aceleaşi avataruri. Acolo, în ţara ursului Panda, tot statul este învinuit că nu se îngrijeşte de opera înaintaşilor şi tot el face sacrificii financiare, incluzând în programul de cheltuieli din banul public sumele necesare reconstruirii unor porţiuni de zid.

Căci şi în China, după un obicei deopotrivă cunoscut la noi, materialul ciclopicei construcţii a luat adesea calea zidăriilor unor grajduri, cocine ori locuinţe ale fiilor poporului. Cum Marele Zid este singurul edificiu terestru ce se vede de pe Lună, China nu-şi poate permite luxul pierderii vestitei "opere", drept care sumele necesare restaurării se găsesc.

Faptul că zidul se vede de pe Lună, pentru mine, cel puţin, este la fel de important ca recordul unui mâncător de clătite din Guiness Book. Dacă mai pun la socoteală terminarea acestuia exact pe când a devenit inutil (adică la prăbuşirea Imperiului Mongol, cel care, ameninţător, l-a generat), sau milioanele de sclavi care şi-au găsit, la propriu, mormântul în mortarul zidului, atunci mă îndepărtez şi mai motivat de măreţia edificiului.

Cu ceva timp în urmă, Turnul Eiffel le-a dat frisoane edililor francezi, confruntaţi cu inacceptabila perspectivă a demontării - tot din motive de uzură - a simbolului parizian, dar banii necesari conservării zveltei siluete metalice s-au găsit neîntârziat, în joc fiind însuşi prestigiul turistic şi cultural al Hexagonului.

Îngrijorările publice privind soarta unor edificii-simbol sunt multe. Unele construcţii sunt valoroase opere de artă, altele sunt doar cele mai mari sau cele mai vechi. Multe sunt doar "cele mai", în lipsa altor criterii valorice. Nu puţine sunt urâte de-a dreptul, fiind doar nişte ciclopice kitsch-uri. Toate au pătruns în conştiinţa de masă, primind un necondiţionat gir de necesitate, făcând obiectul unor clişee de gândire colectivă.

Întreţinerea lor şi sacrificiile bugetare au la bază argumentul prestigiului ţării, al valorii patrimoniale, în general autorităţile făcând apel la sensibilităţi uşor de zgândărit în mulţimi. Mândria naţională este una dintre ele.

În urmă cu vreo şase ani, la comemorarea a 500 de ani de la stingerea lui Ştefan cel Mare, guvernul a acordat câteva sute de miliarde de la buget judeţului Suceava. Fuseseră serbări populare, cuvântări înflăcărate, muzici patriotice, manele, mititei şi bere gratis, soboare de preoţi, pelerinaje, renovări de mănăstiri. Fusese şi an electoral.

Recent, Ministerul Turismului aloca 52 de milioane de lei, pentru reabilitarea cetăţii de scaun a Sucevei. Toate astea se întâmplă într-o Bucovină ale cărei râuri sunt adevărate pubele curgătoare, copleşite de deşeurile satelor, comunelor şi oraşelor, pentru a căror salubrizare şi gropi ecologice de gunoi nu s-au găsit fonduri. Într-o Bucovină cu păduri împuţinate amarnic, bântuită de tradiţionale şi tragice inundaţii, consecinţă a despăduririlor amintite.

O Bucovină cu o înaltă rată a şomajului şi cu un înalt consum de alcool pe cap de locuitor, cu spitale mizere, unele închise. O Bucovină amintind de Elveţia, prin darurile naturale şi totuşi declarată "zonă defavorizată". O Bucovină tristă şi sărăcită, mereu pregătită şi trăind pentru "pâine şi circ".

Pentru puţină pâine şi mult circ. De aceea am serioase argumente să-mi închipui că mereu invocatul voievod Ştefan ar pedepsi cu paloşul festivismul găunos al epigonilor săi. Dar vor argumenta aceştia - cei de la Bucureşti, de la Suceava, de la Cluj - prestigiul şi mândria naţională au fost salvate.

"Ţara arde şi baba se piaptănă" pare a fi sloganul minţilor liderilor politici succedaţi la putere în România. După cum "Terra arde şi baba se piaptănă" se arată sloganul omenirii. Prea slabă consolare, pe principiul morţii caprei vecinului. Căci nicăieri în lume dezastrele ecologice nu ştirbesc prestigiul şi mândria naţională, în timp ce producţiile omeneşti, simboluri sau prejudecăţi arhitecturale, înghit fonduri cu nemiluita.

Prestigiul Australiei n-a fost ştirbit de dispariţia lupului marsupial, dar ar suferi dacă Opera din Sydney s-ar prăbuşi. Nici Rusia nu-şi simte mândria naţională lezată de iminenta stingere a tigrului siberian, dar n-ar mai fi Rusie fără Kremlin şi Biserica Vasili Blajenîi. Pare-se că nici dispariţia apropiată a ursului Panda nu îngenunchează China, aşa cum ar face-o demolarea Marelui Zid.

După cum nici dispariţia, cu peste un secol în urmă, a lupului în Anglia n-a rănit conservatorismul britanic, cum s-ar întâmpla la o ipotetică prăbuşire a Turnului Londrei. Aşa stând lucrurile, nu cred că este doar un exerciţiu de imaginaţie, generat de mizantropie, cel pe care îl fac de o vreme: Terra, la jumătatea mileniului trei. Un ocean epuizat de foamea pământenilor, sufocat sub deşeurile "progresului".

Uscatul, "uscat" de năzăririle aceloraşi "lăcuste bipede", împuţinate în cele din urmă până la dispariţie de molime, unele dirijate din laborator, de războaie, de alte violenţe necruţătoare. Ici-colo însă, un ipotetic vizitator intergalactic ar putea vedea mereu edificii conservate cu o inexplicabilă grijă. Vor fi acolo Marele Zid, Turnul Eiffel, Coloana Infinitului. Multe. Adevărate coloane ale infinitului pustiu.