Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
N-aș fi vrut să mai scriu azi. Casa mea din Sângeru arată ca după bombardament. Eu însumi sunt obosit, devastat de ce s-a petrecut și mai ales de ceea ce s-ar fi putut petrece, ducând dezastrul la perfecțiune, în urmă cu o zi și o noapte. Incendiul a pornit de la o sobă. Au ars mocnit grinzi și paiante în interiorul unor pereți din piatră, groși de 80 de centimetri și vechi de peste 100 de ani. Casa tragică a bunicilor mei, unde am înghesuit și eu de zeci de ani muncă și însuflețire, după ce n-a mai fost colhoz și grajd public, a luat foc. Șeful pompierilor din Urlați îmi spune că de 16 ani de când practică această meserie nu a luptat cu un astfel de incendiu parșiv. Lupta a început la orele 17 și a ținut până la 3 noaptea. Au fost dărâmați cu târnăcopul și ranga, pentru a ajunge la vetre de jeratic, pereți întregi din piatră. Am trăit multiple experiențe în viață, mi-am înmormântat părinți și oameni apropiați. Am trăit acum ca la înmormântarea unui vis. Visul meu a fost să refac această casă, unica de pe aceste văi prin aerul medieval pe care-l păstrează, și să adun în jurul ei cea mai bogată colecție de pietre cioplite de țărani. Muzeul Pietrei e deja o realitate, e vizitat de copii și oameni veniți din alte locuri. Intrarea e liberă. Mândria mea de a fi lăsat satului meu nu doar munca de scriitor, adunată în peste 20 de cărți, ci și acest reper cultural, părea legitimă. Oamenii mor. Piatra, credeam eu, nu moare. Pare însă că și piatra are vremelniciile ei.
N-aș fi vrut să mai scriu azi. Retras într-o odaie rămasă întreagă, aș fi vrut doar să mulțumesc unor oameni. Mai întâi pompierilor din Urlați. Ei au făcut minunea ca până la urmă focul, care atinsese în două locuri catul din lemn de deasupra să fie oprit și ținut doar în pereții de piatră, platoșă de dușmănie, dar și de protecție. Vreau să mulțumesc polițiștilor din Sângeru, Lapoș, Chiojdeanca, Apostolache care au muncit cot la cot cu pompierii. Vreau să mulțumesc primarilor, unul pedelist, altul pesedist, din Sângeru și Vălenii de Munte, pentru ajutorul direct și indirect pe care mi l-au dat. Personelor necunoscute care au ajutat cum au putut. Chiar și celor care, găsindu-le inutile, m-au scăpat de povara unor obiecte care probabil stau mai bine în casele lor. Ieri, prieteni și rude m-au ajutat să cărăm munții de moloz. Azi două echipe de meșteri încearcă să rezidească pereții dărâmați, să pună în rânduială ceea ce mie îmi părea haosul absolut. Mulțumesc celor care mi-au reclădit sentimentul că există, încă există solidaritate.
Un prieten îmi scrie că se bucură că am ajuns la Sângeru, că după o lună de București m-am întors în locul care n-a încetat să-mi fie drag. Ce să-i răspund? Da, mă bucur că sunt la Sângeru și că am fost în clipa când a trebuit, fiindcă eu am semnalat, prin noroc, începutul nenorocirii.
Viața își reia cursul normal. Muzeul e viu, casa încă în picioare. Și la București viața pare a-și relua cursul normal. Cel mai hulit dintre români, Traian Băsescu, joacă mai departe ca și când el și numai el e șeful. 50 de inși, convocați pentru nu știu care motiv la Cotroceni, saltă militărește în picioare la sosirea demisului care le face un semn disprețuitor, cu mâna întoarsă oblic în spate, să stea pe scaune și toți se așează la comandă. E o imagine din normalitatea băsistă. Consultările - care consultări? - durează 20 de minute. Circul continuă cu Băsescu rămas împotriva votului meu și al altor milioane de cetățeni, la Palat. E bine? Fumul din pereți mă împiedică să judec lucid. O fi.
