Contele Hans Niedrig von Niemand

„Neamţu' a fost mulţumit. A şi zis că aici la noi parcă-i altă lume" - mi-a mărturisit responsabilul cu vânătoarea, un inginer silvic pe care îl cunoşteam de ani buni. Genul de om care, dacă ar fi lăsat în pace şi-ar face treaba, dar prea supus ordinelor şefilor - adesea imbecile -, ca mai toţi silvicultorii.

Dacă atitudinea lui de slujbaş care şi-a făcut datoria nu era nouă pentru mine, totuşi, de când l-am zărit, costumaţia ca de operetă mi-a stârnit mirare. Haine vânătoreşti, vizibil ale unei firme occidentale de profil, în culori asortate toamnei - verde stins, muştar, kaki -, peste toate tronând pălăria cu boruri largi care, după moda cataloagelor nemţeşti şi austriece, a înlocuit fără drept de apel modesta pălăriuţă a pădurarului român, transpirată, mâncată de rele şi încărcată de amintiri.  

Nebănuindu-mi uimirea, omul a continuat: „Adevărul e că neamţu' a puşcat un cerb bun. Frumos. Cel mai frumos din munte. Ieşiseră patru exemplare la gol, sub vârf. Se înfruntau, mugind de mama focului... Doi, mai bătrâni, se apropiaseră şi erau gata-gata să se ia în coarne. L-a ales pe cel mai tare şi l-a pus jos. Corn gros... Cinci raze pe dreptul şi opt pe stângul. Neamţu' zicea că aşa cerb n-a mai întâlnit. Dacă soseaţi mai devreme, l-aţi fi văzut. V-ar fi plăcut". Nu mi-ar fi plăcut, am tăcut şi omul şi-a reluat tirada: „Mai înainte a plecat pădurarul cu capul cerbului, să-l fiarbă, să-l cureţe de carne, că neamţu-i grăbit. Ştiţi cum e la ei: «Time is money». Acum aştept băieţii... I-am trimis de cu dimineaţă, cu calul, să coboare carcasa cerbului. Că ieri, pe noapte, nu puteam să-l coborâm. E tare abrupt terenul, doar ştiţi: şi-ar fi rupt calul picioarele..." „Şi cât a dat  pe coarne?", întreb, amărât de seninătatea spuselor. „3.000 de euro." „Numai 3.000?... E cam puţin la aşa trofeu", constat cu jumătate de glas, dar nu apuc să îmi argumentez opinia că specialistul mă linişteşte: „Astea-s preţurile. Aşa-s în toată Europa. Acum ne-am aliniat şi noi la ele". Tac îndelung. Îmi e clar: dacă astea-s preţurile în Europa - unde cerbi cu adevărat sălbatici şi viguroşi nu mai există - şi unde coarnele acestora, în lipsa hrănirii suplimentare, sunt ca macaroanele de ce să cerem noi, românii - proaspăt „integraţi" - preţuri mai mari, pentru comiterea sa­cri­legiului de a ne distruge, contra cost, ultimele bastioane ale genofondului natural? Ştiu că nici preţurile uriaşe nu ar scuza răul şi atentatul cu acte-n regulă la biodiversitatea carpatină, dar constat încă o dată că pentru slujbaşul român a gândi este un lucru obositor: dacă „Europa" zice, face, decide ceva, lucrul e unul bun necondiţionat şi trebuie înghiţit obligatoriu, pe nemestecate. „Şi cu corpul cerbului ce se întâmplă?", am mai îngăimat inutil. „Îl vrea un cârciumar de la judeţ", vine răspunsul, la fel de previzibil. E limpede: fiind vorba despre regia  Romsilva, achiziţia se va face legal, cu acte. Apoi actele - aceleaşi până se vor ferveniţi - vor acoperi toată iarna carnea de ciută şi cerb  care va umple mereu şi la timpul potrivit frigoriferele descurcăreţului cârciumar, provenind de data asta din braconajele unor „furnizori" consacraţi. E schema „clasică". Dar până la cerbul mort, răul e altul, cronic, pare-se, unul funciar.

S-au scurs 20 de ani de la Revoluţie şi doi de la integrarea României în UE, însă complexul  de inferioritate dinaintea oaspetelui străin nu ne-a părăsit. Acesta e lesne de observat la oficialii de rang înalt şi, deopotrivă, la slujbaşii mărunţi ori la omul de pe stradă. O anume gudurare, o atenţie umilă - născută din convingerea, toxică aproape, că suntem un neam ospitalier - lipsa replicii, înghiţirea pe tăcute a gafelor, capriciilor ori pretenţiilor străinului şi, mai grav, neperceperea acestora sunt câteva dintre atitudinile românului aflat într-o relaţie directă cu un occidental. Când la mijloc se află un demnitar ales, costurile pot fi mari pentru ţară. Când e vorba despre vânătoare, prejudiciul e uriaş pentru biodiversitate, pentru genofond, pentru Terra. La mijloc fiind de data asta slujbaşii inconştienţi, zeloşi şi lacomi la culme din cinegetică. Fiindcă oricare anonim - măcelar, conţopist ori portar la vreo bancă din Düsseldorf - după ce strânge cureaua pentru a vâna în Carpaţi, vine aici cu aerul unui conte, ştiind că în schimbul a 50 de „euroi" lăsaţi însoţitorului, al unui briceag şi al unei pălării verzi cu boruri largi, pleacă acasă cu trofeul cel mai bun din acel teren. Despre plutocraţii - occidentali sau nu - dinaintea cărora se face sluj la vânătoare, voi scrie altă dată.