Contratalentul

Fiecarui talent ii corespunde la celalalt capat al sortii un contratalent.

Daca un om s-a nascut cu darul de a fi binevenit oriunde si oricand, cu siguranta exista si un fel de geaman al sau nedorit, inoportun, nepotrivit in tot locul si-n tot timpul. Chestia e cum sa razbesti in viata, cand tocmai asta ti-e contratalentul, sa dai numai de usi inchise, iar, daca totusi mai deschizi cate una, tot ce obtii sa fie un picior in fund?

Ne-am obisnuit sa apreciem la superlativ doar seriile neobisnuite de reusite, nu si insiruirile tot atat de spectaculoase de esecuri. Pe un om care mananca de mic bataie, si o tine tot intr-o bataie, de parca o cauta cu lumanarea, nu-l privim, oricat de des ar incasa-o, ca pe un mare caracter. Il privim ca pe un nefericit. Sau, si mai rau, ca pe un nebun. Eu am cunoscut un astfel de om si l-am considerat fara o doaga, pana in ziua in care am aflat ca e singurul compatriot al carui nume a fost citat vreme de douazeci de ani, pana cand a murit, laolalta cu al celor mai mari artisti ai secolului din absolut toate artele. Ca numele i-a aparut numai in paginile cu scandaluri si cu incidente penibile nu mai conteaza. Ar fi fost o rusine, daca se intampla doar de cateva ori. Dar s-a intamplat de zeci, de sute de ori. O performanta! Avea, sa zicem, Picasso o expozitie in cea mai sic galerie de arta din Paris, cu invitati pe spranceana, ei, bine, in ciuda tuturor masurilor de securitate si a faptului ca lumea era oarecum avizata asupra genului de comedie ce-ar fi putut sa se petreaca, comedia n-a putut fi niciodata impiedicata. Prevazuta, da, dar impiedicata, nu. Langa Picasso, cand ti-era lumea mai draga, se ivea ca din senin si Mache. Il cunoasteti bine, cel din Mache si Lache, de Caragiale. Nu ca l-ar fi chemat Mache, dar avea o asemena mutra de pezevenghi, ca orice roman i-ar fi zis fara sa-i stie natia de provenienta: Ce cauti acolo, ma Mache?!

Cum facea, cum nu facea, reusea sa se strecoare pana in apropierea sarbatoritului si apoi, tusti, alaturi de acesta. Picasso, cat era el de batran si de bine crescut, l-a luat de guler si i-a dat un pumn in burta. De fapt, s-a si luptat nitel cu Mache, fiindca, odata lipit de un om, Mache nu era usor de dat afara. Spuneti-mi un singur nume de celebritate care sa nu fi avut o altercatie cu Mache. Pavarotti i-a dat o pereche de palme, De Niro un cap in fata, Kurosawa i-a facut o figura de jiu-jitsu si l-a aruncat pe fereastra, Lance Armstrong i-a trantit bicicleta in cap, Michael Schumacher l-a luat cu masina-n bot si l-a aruncat in tribuna cu VIP-uri, doar printul Renier de Monaco, fiind un om de lume cu experienta la fanatici, i-a strecurat un scuipat mic intre ochi, in timp ce-i zambea ca unei vechi cunostinte. De fapt, chiar era o cunostinta veche, deoarece toti membrii familiei sale trebuisera candva sa rezolve cu Mache, prin mijloace nu tocmai ortodoxe, nevoia acestuia de a fi remarcat in imediata vecinatate a unor oameni de seama.

In serile in care se culca fara sa-l doara prea tare nimic, Mache isi privea trupul plin de vanatai in oglinda si, cand descoperea un loc intreg, isi facea planuri de viitor frunzarind ziarele si revistele care anuntau vernisaje cu notorietate si sindrofii mondene. Iar cand ii suna acasa, in Romania pe ai sai, avea cu ce sa se laude: "Auzi, mama, pe mine m-a injurat Clinton!". "Dragul mamii - spunea batrana - a ajuns cineva, l-a injurat insusi Clinton! Nu ca prostul de taica-sau, care toata viata n-a reusit decat sa fie batut de primar".