Cornul şi convenţia

Două veşti au ţinut atenţia publică trează în această săptămână nehotărâtă de martie nehotărât, în care meteorologii nu se satură de codurile galbene care previn, fără încetare, fie vânt puternic, fie lapoviţă şi ninsoare în zonele de munte: programul cornul şi laptele, pe care premierul Ponta vrea să-l scoată din şcoli, şi convenţia celor din opoziţie, care a produs subiecte de ceartă şi comentarii de toate felurile.

Nici eu nu cred că scoaterea din circuit a cornului şi a laptelui este o prioritate pentru guvernare, chiar dacă, urmărind discuţiile pe această temă, am fost suprinsă să constat că mulţi părinţi ies în faţă şi denunţă inutilitatea acestui program. Poate că, totuşi, ar trebui să se ţină cont de povestea celor foarte săraci, care locuiesc la ţară, şi care strâng, de luni până vineri, laptele primit la şcoală, pentru ca, la sfârşit de săptămână, mama să poată încropi o cremă pentru o prăjitură minţită, făcută pe fugă şi din ingrediente puţine, ca să se poată bucura şi copiii de un minim răsfăţ, deloc demn de secolul modern în care ne lăudăm că ne-am integrat de la o vreme. Poate că, totuşi, guvernanţii ar trebui să se uite în urmă, la grămăjoarele de cornuri pe care cei mici le duc acasă, în sate fără posibilităţi, ca să aibă şi fraţii mai mari ce să-şi ia de mâncare pe câmp sau la animale, când munca le ocupă adolescenţă şi vis, când grijile le sufocă vârstele şi idealurile, în acelaşi secol al dezvoltărilor şi, paradoxal, al austerităţii duse la extrem. Într-adevăr, ar trebui oprită cumva risipa. Premierul promite că banii vor fi redirecţionaţi tot către învăţământ, într-un scop asemănător. Părinţii – cel puţin o parte dintre ei – par mulţumiţi de această soluţie de rezervă. Dar de ce să riscăm? Nu e vorba de neîncredere, dar ar fi bine să ţinem minte că, la noi în ţară, şi nu numai, este în continuare valabil proverbul cu vrabia din mână şi cioara de pe gard…

Cornul şi convenţia. Convenţia opoziţiei, fireşte. Televiziunile ne inundă cu imagini de la marea adunare politică. Ştim cu toţii cine a câştigat, cine a pierdut, cine contestă şi cine atestă, cine strigă şi cine întoarce spatele, cine râde şi cine se ascunde, cine împarte priviri încruntate şi cine loveşte cu vorbe ascuţite, cine a ţinut discursuri nervoase şi cine a zâmbit nonşalant, cine s-a apucat să conteste legitimitatea – când, la noi, înainte de orice altă modă, există moda nelegitimităţii! –, cine a îndrăznit să ceară dreptate şi cine a cerşit un rând firav de aplauze, cine a apelat la ironii şi cine s-a dat de partea bâlbâielilor, cine a vrut portocaliul şi cine a susţinut verdele. Ştim cu toţii care au fost protagoniştii acestor atitudini şi, chiar dacă nu ar fi aşa, nu am pierde mare lucru. E ca o piesă absurdă de teatru, care se întinde pe tot mai multe acte, care se deşiră sub privirile neputincioase ale unor spectatori care simt că nu-i mai aşteaptă nimic bun la ieşirea din sala de spectacol. Până una alta, nu ştiu de ce mi-a venit în minte, de când cu convenţia asta şi cu reacţiile pe care le-a provocat, o altă vorbă românească, plină de înţeles şi subînţeles: hoţul strigă hoţii…