Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Între înaltul Reprezentant UE pentru politică externă, lady Ashton, şi mărunţii reprezentanţi ai noilor state membre UE în Parlamentul European, sub flamura polonezului Jacek Saryusz-Wolski, a izbucnit o controversă acută privind numirile în serviciul diplomatic european. Dincolo de orice artificii statistice, situaţia este clară: Vestul Uniunii a luat partea leului.
Pan Wolski acuză discriminarea noilor membri. Lady Ashton afirmă că aceştia s-au canibalizat, depunând cu toţii candidaturi pentru spaţiul ex-sovietic. Or, moştenirea defunctului imperiu este prea mică pentru poftele foştilor săi supuşi.
Baroana are dreptate! Mai civilizaţi, atât urmaşii imperiilor coloniale, cât şi cei ai imperiilor multinaţionale au respectat vechile sfere de influenţă împărţite în vremuri bune: Spania vizează America Latină, Franţa - Maghrebul, Marea Britanie - Asia de Sud, Austria şi Italia - Balcanii de Vest. Germania, naţiune imperială fără tradiţii coloniale, a revenit la vechiul Drang nah Osten şi vrea oameni la Moscova şi Beijing. Cam asta înţeleg unii prin politică externă europeană: o perdea de fum comunitar în spatele căreia pot renaşte vechile reţele imperiale a căror rivalitate duce totdeauna la război. Oricum, între nostalgiile coloniale ale vechilor membri şi complexele revanşarde ale celor noi, primele au câştigat.
"Fostele puteri coloniale cunosc mai bine situaţia în America Latină sau Orientul Mijlociu. Diplomaţii est-europeni ştiu mai bine situaţia din zona postsovietică" - dă replică pan Wolski. Fals! Între perioada colonială şi cea prezentă se interpun Războiul rece şi decolonizarea susţinută de URSS în rivalitatea sa cu capitalismul.
Mulţi lideri asiatici sau africani de azi şi-au făcut studiile în statele blocului sovietic şi vorbesc limbile lor. Mai există şi sentimentul unei comunităţi de destin între ţările desprinse din fostele imperii multinaţionale europene şi cele scăpate de sub dominaţia colonială a Europei. De aceea diplomaţia est-europeană are o comunicare mai intimă cu lumea Sudului decât diplomaţia postcolonială a Occidentului.
Spre a reface echilibrul, Pan Wolski cere ca fiecare ţară membră să beneficieze de cote garantate din totalul posturilor disponibile. Aşa se asigură echilibrul geografic. Lady Ashton susţine însă că "sistemul cotelor i-ar putea exclude pe cei mai buni candidaţi".
Din nou Baroana are dreptate. Dacă zece diplomaţi români excelenţi ar dispune de o cotă de numai şase posturi, patru ar rămâne pe afară spre folosul, Doamne fereşte, câtorva britanici de mâna a doua. În plus, ideea cotelor naţionale loveşte în principiul Europei federale ai cărei membri sunt, desigur, interesaţi de promovarea intereselor comune. Or, asta se face prin ocuparea posturilor pe criteriul meritelor personale, iar nu al originii naţionale.
Statistica probează că în orice proces de selecţie, atunci când meritele sunt onest urmărite, toate echilibrele - de vârstă, sex, naţionalitate etc. - se regăsesc automat în rezultatul final. Cu cât în apreciere cota meritului este mai ridicată, cu atât meritul cotei prestabilite este mai scăzut. Problema este că produsul pe care Baroana ni-l prezintă geme de dezechilibre. Asta arată că nu meritele au fost măsurate, ci veleităţile frivole ale unor puteri retrograde. O selecţie defectoasă reclamă acum metode defectoase spre a-i corecta efectele.
