Cota unică de incompetenţă

Detractorii cotei unice şi-au desfundat din nou muştiucul şi suflă-n goarna de campanie. Tare, să-i audă tot muncitorul de la IMGB care-n '90 făcea ordine şi care poate n-a aflat că im­pozitarea progresivă - principiul care funcţio­nează în toată Europa - are drept scop redistribuirea echitabilă a veniturilor şi reducerea discrepanţelor sociale.

Măcar Karl Marx nu s-a ascuns după expresii gen "polarizarea socie­tăţii" şi "echitatea socială". El a zis-o pe şleau: "Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe".

Lăsând ideologia pe seama secretarilor cu propaganda, să vedem care sunt dezavantajele impozitării progresive. Pe de o parte, aceasta subminează verdictul pieţei, adică rupe corelaţia dintre succesul unei companii şi re­compensele psihologice şi financiare de care ar trebui să se bucure întreprinzătorii şi mana­gerii.

Pe de altă parte, salariaţilor care au capa­citatea să lucreze mai mult, luându-şi un al doi­lea job, le piere brusc cheful când văd că efortul le este sancţionat prin globalizarea veniturilor şi taxarea cu o cotă mai mare. Iar la final, "bătrânelor doamne" vest-europene, care mai mult se laudă decât aplică principiul plu­sului de creştere economică dintr-un plus de muncă, nu le rămâne decât să se plângă că le migrează capitalurile către tinerele demo­craţii din Est, cu fiscalitate mai avantajoasă.

Fireşte că sunt şi state europene care se găsesc la antipodul cotei unice şi n-o duc deloc rău. În Suedia, povara fiscală depăşeşte 50% din PIB, cu 10% peste media UE. După manualele de libera­lism clasic, aşa ceva ar trebui să fie potrivnic unor ritmuri de creştere economică plasate peste media zonei euro în ultimii zece ani, iar capitalurile ar fi trebuit să se refugieze de mult spre locuri mai prielnice. Ce se întâmplă? Au dreptate criticii impozitării unice?

În definitiv, este lipsit de relevanţă dacă statul percepe impozite mari, pe care apoi le dirijează către domeniile-cheie ale dezvoltării, ori dacă ţara reuşeşte să ajungă la acelaşi nivel pe cale individuală, prin eforturile fiecărui cetăţean pentru sine. Important este ca politicienii să se ţină de cuvânt - banii strânşi la buget să fie cheltuiţi în interesul general al societăţii, nu al unor grupuri de interese.

Din nefericire însă, oriunde altundeva decât în ţările scandinave, în oricare alt loc unde mâna lungă a statului bate "mâna invizibilă a pieţei" postulată de Adam Smith, după o perioadă de euforie apare frica de schimbare. Acolo unde între "economie" şi "de piaţă"
se insinuează abuziv precizarea "socială", se văd reculuri în topul competitivităţii.

Explicaţia nu-i deloc grea. Piaţa este un mecanism, deci e incoruptibil. În schimb, mâinile politicienilor şi birocraţilor care dau aprobări sau facilităţi fiscale au multe degete de care se poate lipi mierea.

În ciuda impozitării brutale, veniturile bugetare din Suedia reprezintă mai mult de 50% din PIB, tot cu zece procente peste media UE. Întâmplător sau nu, rata mare de colectare a unor taxe deosebit de înalte coincide cu cvasiabsenţa corupţiei şi a evaziunii fiscale. Politicienii nordici au promis populaţiei servicii şi stabilitatea preţurilor în schimbul unor impozite mari, şi chiar s-au ţinut de cuvânt.

La noi, dacă s-ar fi aplicat cumva faimosul model suedez la fel de româneşte ca şi regulile economiei de piaţă, în cel mai bun caz n-ar fi apărut capitalismul, ci socialismul de cumetrie.