Creditarea în stil nou (2)

Un lucru e cert: românii, cu excepţia unei categorii înstărite, încă nu trăiesc bine. Iar clasa de mijloc, de care societatea românească are nevoie ca de aer, e abia în formare. Mai avem de aşteptat până când clasa de mijloc va fi, pentru economia noastră, un motor performant care s-o împingă înainte.

Când vom trăi altfel? Nu ştiu! Iar cine spune că ştie se laudă. De altfel, nici nu cred că aceasta e întrebarea: “Când?”, ci cu totul alta: “Cum?”. E imposibil, astăzi, să prezicem cu exactitate nu ziua sau luna, ci măcar anul în care vom trece pragul către un alt nivel de viaţă, adaptat standardelor moderne. în schimb, e posibil să învăţăm temeinic cum să ne grăbim, chiar dacă încet, ca să prindem trenul bunăstării.

Uniunea Europeană ne va da, desigur, o mână de ajutor. E însă nevoie să ne ajutăm şi singuri. Şi, mai cu seamă, să înţelegem că bunăstarea e costisitoare. Nu doar bunăstarea extremă, ghiftuirea ori căderea în mrejele viciului, când plătim şi răul pe care ni-l facem singuri consumând în exces, ci şi cea firească, echilibrată. Ar fi, poate, împotriva firii să considerăm că oamenii muncesc şi câştigă bani numai ca să-şi achite notele de consum. Pentru că nu trăim doar ca să consumăm. Dar consumăm ca să trăim.

Pentru consumator, importantă e solvabilitatea. Acoperirea cu bani a cererii de consum. Problemă grea. Trăim însă într-o lume care a căpătat viteză de reacţie şi găseşte repede soluţii. Chiar şi în vremuri de criză financiară.

În ţările dezvoltate, de vreme îndelungată, fenomenul extinzându-se acum şi în ţările în dezvoltare, au fost deschise larg uşile celui mai tentant dintre toate fondurile de finanţare a consumului şi a investiţiilor pentru locuinţe: creditul. Povara se împarte. Familia, din veniturile curente, îşi plăteşte facturile pentru consumul de zi cu zi. Şi, desigur, economiseşte. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumută. De la bănci, fireşte. Atenţie însă: băncile îşi condiţionează creditarea de o anumită bonitate. Mai ales acum, când criza obligă la restricţii. Peste tot în lume.

A apărut, iată, o nouă unitate de măsură: bonitatea. Posibilitatea unei persoane sau a unei familii de a acoperi, cu garanţii certe, un împrumut cerut băncii. Pentru că nici o bancă nu-i va da cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum în schimbul unei simple cereri. Îl va întreba obsedant cum stă cu pofta de muncă.

Mai mult, îi va verifica bonitatea, îi va cere acte din care să reiasă că are un venit îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă optimă pentru consumul curent.

Vreo câteva milioane de români îşi procură bunurile şi serviciile de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Plătind aşadar cu bani câştigaţi din muncă, din afaceri, de la compatrioţii noştri călători prin lume ori din alte surse şi cu bani de la bănci.

Iată însă că băncile şi-ar dori o amplificare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Numai că populaţia nu va trăi neapărat mai bine dacă va primi mai mulţi bani. Poate să primească tot mai mulţi bani şi să trăiască tot mai rău.

Dacă, pe piaţa internă, cererea de consum va continua să surclaseze oferta de bunuri şi servicii, atunci nu numai că populaţia nu va reuşi să-şi asigure bunăstarea dorită, dar va convieţui şi de aici înainte cu o inflaţie sâcâitoare. Iar dacă preţurile vor continua să crească, chiar lent, cum se întâmplă acum, vor fi tot mai puţine şansele de bunăstare.