Crimă cu premeditare la naţională

Naţionala de tineret a ratat calificarea la turneul final al Campiona­tului European. Decizie definitivă şi executorie. Dar această naţională de tineret care ne-a reprezentat în preliminarii continuă să ne fie la suflet. Pentru că tinerii fotbalişti antrenaţi de Săndoi au făcut faţă cu demnitate unei curse cu handicap. Pentru că tricolorii antrenaţi de Săndoi n-au etalat prin Europa, aşa cum de fapt meritam, fotbalul umilit de neghiobie prin competiţiile interne. Iar ratarea ulti­mului pas, deşi amară, nu ne-a făcut să uităm că am ajuns în pragul îm­pli­nirii doar graţie meseriei bine fă­cu­te de Săndoi în centrul de plasament al unui fotbal suferind.

Părerea de rău care însoţeşte eşe­cul naţionalei de tineret, deşi profun­dă, nu declanşează totuşi reproşurile to­renţiale de care au parte Răzvan Lu­cescu şi asociaţii. Situaţia poate pă­rea paradoxală câtă vreme în preli­mi­nariile europene ale seniorilor nu avem de-a face cu sentinţe definitive. Câtă vreme am putea presupune că mai este loc şi timp pentru redresarea co­rabiei. Analiza lucidă a lucrării de la echipa mare exclude însă varianta paradoxului. Şi atunci iritarea devine jus­tificată, pentru că ea nu este gene­ra­tă doar de paşii greşiţi ai debutului în preliminarii. Iritarea are ca sursă lu­crarea proastă de la naţională şi în­că­păţânarea de a continua în aceeaşi direcţie. Iar refuzul schimbării de strategie şi încăpăţânarea unora de a tratata gloaba printr-o susţinută cură de slăbire au în penal corespondentul crimei cu premeditare.

Justificările puerile prin care Răzvan Lucescu încearcă să se decupeze din tabloul de promoţie al vinovaţilor au devenit deja obişnuinţă. Jenantă obişnuinţă! Cred că tăcerea selecţionerului ar putea fi mai inteligentă decât discursurile sale îmbibate în sosul unui orgoliu în exces. Nimeni nu-i poate impune însă lui Răzvan Lucescu un anumit comportament. Comportamentul, ca şi responsabilităţile pe care şi le asumă îl privesc direct şi personal. Ţin de li­bertatea individului. Terenul de joacă nu se află însă în proprietatea la fel de personală a lui Răzvan Lucescu. Nu s-au inventat încă patroni şi pentru echipele naţionale. Selecţionerul nu poate face din echipa naţională jucăria pe care s-o zmotocească după cum i se năzare. Iar când această tentaţie apare totuşi, diriginţii fede­rali ar trebui să intervină ferm.

Lipsa de reacţie a responsabililor federali este surprinzătoare. Dar şi mai surprinzător este faptul că şefii lui Răzvan par mai degrabă dispuşi să-i protejeze capriciile. Nu îndrăznesc să-mi imaginez că o naivitate amplă ar motiva această toleranţă distru­gătoare de care se bucură Răzvan Lucescu. Nu cred nici în varianta unui marketing al intereselor ilicite, variantă vehiculată în folclor. Şi dacă despre naivitate nici nu poate fi vorba, dacă excludem şi varianta întremării discrete a anumitor conturi, atunci soarta naţionalei pare să se joace la alte pariuri, cu mult mai periculoase. Una dintre mize ar fi aceea a folosirii  nesăbuite a echipei naţionale în tranşeele luptei oarbe la care s-au angajat anumite grupuri de interese din fotbalul românesc. Prostia, deseori inofensivă, ar deveni în acest caz extrem de periculoasă. Fiindcă în fiecare dintre taberele angajate în dispută, pe lângă târtani, vor fi incluşi, cu voie sau fără de voie, şi oameni de sprijin cert al fotbalului nostru. Iar aceşti oameni, valoroşi prin experienţele acumulate, nu vor mai putea fi nicicând alături în interesul fotbalului. Dimpotrivă, vor încerca să se dărâme reciproc, dimpreună cu absolut tot ceea ce au construit fiecare dintre ei. Iar în aceste condiţii nu vom mai avea nevoie de adversari prin preliminariile europene sau mondiale. Ne vom înfrânge, de bunăvoie, în propria bătătură.