Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sistemul de pensii din Ungaria a adus ţara în pragul colapsului: patru milioane de angajaţi susţin trei milioane de pensionari, atrag atenţia analiştii internaţionali. Dar de noi ce să mai zicem?! La noi, în România, sunt 4,3 milioane de salariaţi ce plătesc contribuţii pentru 4,75 milioane de pensionari de asigurări sociale de stat. Şi asta fără a-i mai pune la socoteală pe cei 777 de mii de agricultori care beneficiază de ajutoare sociale - tip pensie.
Ungaria a înregistrat deficite masive în ultimii şase-şapte ani pentru a plăti pensionarilor venituri ce depăşesc 10% din PIB. Politicienii români, deşi au avut un astfel de exemplu în faţă, n-au ezitat să majoreze cu 2% din PIB cheltuielile cu pensiile în anul electoral 2008, ducând cuantumul acestora la peste 8% din PIB. Asta face ca acum Guvernul să nu-şi mai poată construi un buget pornind de la zero, ci de la minus 1,5%-2% din PIB.
Şi pentru că nu a reuşit să implementeze un program de reducere a cheltuielilor, chiar şi după ce a primit 20 de miliarde de euro de la FMI, UE şi Banca Mondială, premierul socialist Ferenc Gyurcsány şi-a depus anul trecut demisia. În schimb, Emil Boc refuză chiar şi astăzi să fie înlocuit cu un tehnocrat, deşi este evident că e depăşit de situaţie.
Dar nu acesta trebuie să fie mesajul, fiindcă nu doar Boc trebuie culpabilizat, ci întreaga clasă politică.
Frica politicienilor români de impopularitatea şomajului este o piesă în trei acte. În primul s-au deghizat şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completă în muncă şi vârstă corespunzătoare. Actul doi a constat într-o migraţie inversă, de la oraş la sat. De la 28%-29% înainte de 1990, populaţia ocupată în mediul rural a ajuns la 41% în 1999-2000, dar contribuie la PIB mai puţin decât la începutul tranziţiei.
În actul trei al mişcării scenice, ponderea ocupării în rural s-a redus sub o treime, însă numai pentru că a apărut în rolul principal migraţia externă. Bilanţul dă cel mai mic număr de şomeri la mia de locuitori din UE, după cum observa în august 2009 chiar premierul Emil Boc.
Bilanţul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranţă, dezastruos. Din 8,2 milioane de salariaţi în 1990, mai avem doar 4,3, iar numărul pensionarilor s-a dublat - de la 2,5 milioane acum 20 de ani! Au rămas ceva peste 4 milioane de salariaţi oficial, dar încă sunt prea mulţi pentru o economie anchilozată de puţinătatea investiţiilor. Din sectorul de stat mai trebuie făcute concedieri - sau îi scoatem în continuare la pensii anticipate?!
Una peste alta, cifrele de mai sus evidenţiază că structura economiei din anul 2009 e prea puţin diferită de cea din anii '90. Ca să se fi schimbat, era nevoie de management şi structuri concurenţiale. Banii obţinuţi din privatizare să fie folosiţi pentru investiţii, deci pentru dezvoltare. Dar, în loc să urmărim structura populaţiei pe grupe de vârstă şi să observăm că trebuie încurajată natalitatea şi îndreptat îngrăşământul numit forţă de muncă proaspătă către domeniile din ciclul "ne va fi mai bine", s-a optat (politic) pentru restructurarea populaţiei în locul economiei. Iar după ani în şir în care am cultivat pasiunea creşterii economice pe sol artificial, n-ar trebui să ne mire că din 23 de milioane de români am rămas mai puţini de 21,5 milioane şi că mascarea şomajului a împins vârsta medie de pensionare la bărbaţi sub cea normală pentru femei!
Revenind la ideea de început, colapsul sistemului public de pensii românesc poate fi amânat prin majorarea unor contribuţii deja mari, prin creşterea vârstei de pensionare cât mai aproape de speranţa de viaţă, prin tăierea de la 2,5% la 0,5% a contribuţiilor la fonduri de pensii private sau chiar prin tipărirea (inflaţionistă) de bani, însă criza morală nu are nici o şansă să fie evitată.
Citește pe Antena3.ro
