Criza nu-i iartă pe săraci

Deseori, în dezbateri publice, îşi face loc o vorbă năstruşnică. Şi anume, că săracii – care nu sunt în pericol să devină şomeri, pentru că n-au slujbe pe care să le piardă, ori să-şi restrângă cheltuielile de consum, pentru că nici n-au salarii care să le fie amputate şi nici n-au fost răsfăţaţi de către bănci cu credite – n-ar fi afectaţi de criză. Amară iluzie.

Să judecăm. Am avut parte, în România, între 2000 şi 2008, de nouă ani de creştere economică peste media europeană şi de dezinflaţie. Timp în care polul sărăciei s-a restrâns semnificativ.

Mai vechiul criteriu, nominalizat de Banca Mondială, potrivit căruia sărăcia începe de la doi dolari în jos, pe zi, pentru consumul unei persoane, o mai fi valabil pe undeva, prin lume, dar nu mai e valabil în România. Sub protecţia unui PIB din ce în ce mai mare, a creşterii productivi­tăţii muncii şi a dezinflaţiei, numărul săracilor a scăzut considerabil în fiecare an. Acum însă, în vreme de criză, vedem cum procesul restrângerii sărăciei suferă un şoc. Zona sărăciei nu se mai restrânge, ci îşi reia extinderea.

PIB-ul tinde către creşteri negative, inflaţia se joacă iar cu nervii noştri, productivitatea scade. Toate fac să crească zona sărăciei. Dar întâi şi întâi sărăcia e lovită de restrângerea investiţiilor. Dintotdeauna investiţiile în scădere au lovit zonele de sărăcie. Istoria, mai  cu seamă istoria românilor, ne-a învăţat că atunci când investitorii se împuţinează populaţia săracă intră în panică. Faptul că în '90 mulţimile scandau "Nu ne vindem ţara" n-a fost decât un accident al istoriei. Bazat pe o nefericită dezinformare. Oamenii aşteaptă investitori. Să vină, să investească, să-i scoată din necazuri. Nevoia ardentă de investiţii este magistral surprinsă în paginile unei cărţi din anii interbelici: romanul "Europolis", de Jean Bart. Povestea dramatică a unui port românesc scufundat în sărăcie: Sulina.

Oraşul era asemenea portului: prăfuit, mizer, trist şi banal. Se câştiga puţin, afacerile mergeau prost. Era nevoie de o schimbare. Dar asta ar fi cerut investiţii. Şi cum nimeni nu venea aici să investească, speranţele localnicilor erau alimentate doar de închipuiri.

Vestea că un fost locuitor al Sulinei, plecat demult în America, se întoarce acasă a venit ca un balon de oxigen. Dintr-o dată imaginaţia urbei s-a aprins. În port, în cafenele şi în berării, pe la porţi nu se discuta decât despre acest eveniment. Pe toţi îi frământa o singură întrebare: cât o fi câştigat "americanul" în cei 40 de ani în care s-a aflat departe de casă. Cu câţi bani s-ar putea întoarce el acasă şi cât ar putea investi? Mulţi vedeau salvarea în ideea că EL va veni şi va ridica oraşul. Se făceau proiecte de acţiuni de anvergură, de lucrări portuare, de construcţii care să schimbe faţa urbei. Planul realului fusese părăsit şi oamenii discutau numai şi numai despre ce şi-ar dori ei. Şi ce ar face ei dacă ar dispune de mari capitaluri.

Totul s-a năruit însă în clipa întâlnirii cu realitatea. Nu atât faptul că "americanul" s-a întors sărac i-a îndurerat, cât un alt fapt, mai dramatic, mai greu de suportat: acela că ei îşi pierduseră visul şi nu mai aveau cu ce să-şi  amăgească sărăcia.

Morala: numai investiţia în undiţe va opri relansarea zonei sărăciei. Peştele dat săracilor, sub formă de ajutor social, nu face decât să le amăgească foamea.