Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discursurile din plen sunt un prilej de a etala, într-un cadru care este mediatizat global, problemele specifice ale fiecărei națiuni și raportarea lor la principalele probleme ale planetei. Participanții din delegațiile oficiale, diplomații cei mai calificați, urmăresc cu atenție discursurile pentru a sesiza nuanțele, detectând eventualele schimbări din politicile naționale, proiectele noi sau acele opinii care merg spre limpezirea opțiunilor din cadrul alianțelor politico-militare. ONU este un creuzet în care se toacă la nivelul cel mai înalt politica lumii; din acest vârtej de declarații și întâlniri oficiale sau discrete se extrag orientările de viitor. Țările mai mici sau de putere medie folosesc prilejul de a se afirma de la tribuna ONU, profitând de șansa anuală de a fi egale cu marile puteri folosind dreptul de microfon.
Experiența pe care o câștigi ca ziarist acreditat la aceste evenimente este cât a unui curs substanțial de politică internațională la o universitate bună. Se cuvine însă a face o scurtă incursiune în istoria diplomației pentru a plasa informațiile acumulate de reporter sau comentator în cadrul mai larg al evoluției ONU, instituție și ea supusă schimbărilor. Rămân constante însă amenințările la adresa păcii, pe care ONU are menirea să le dezamorseze.
România a dat mereu o mare importanță Organizației Națiunilor Unite și a știut să profite de mecanismele instituției mondiale pentru a-și evidenția, după ce a devenit membru ONU, în 1955, diferențele de orientare tot mai accentuate față de atotdominatoarea URSS, care, să nu uităm, avea trupe militare pe teritoriul românesc, retrase abia în 1958, după abile mișcări politice ale regimului Dej. La sesiunea ONU din 1963, în 4 octombrie 1963, are loc o întâlnire între Manea Mănescu, ministrul român de externe, și Dean Rusk, Secretarul Departamentului de Stat, considerată de istorici avizați ca un moment de cotitură în relațiile româno-americane. În acel cadru, oficialul român face o declarație referitoare la armele nucleare, cu valoare de principiu pentru politica de la București, valabilă oficial și în prezent: „România n-ar dori să primească asemenea arme, nici să le producă și nici să se pomenească cu lovituri nucleare”. O altă precizare de mare greutate făcută de secretarul de stat american în acea convorbire este legată de zonele denuclearizate, pe care SUA nu le vedea posibile în Europa, deoarece „în nu mai puțin de zece minute orice țară care ar fi cuprinsă într-o astfel de zonă ar putea primi o lovitură nucleară”. La insistențele lui Mănescu, cum că garanțiile marilor puteri ar putea evita o astfel de situație, Rusk subliniază că ele sunt doar pe hârtie și nu pot opri căderea unei bombe nucleare într-o țară sau alta. De aici rezultă că ministrul nu a obținut garanții că România nu va deveni o țintă pentru loviturile nucleare americane.
Ne aflam atunci, ca și acum, într-un ghem de conflicte, cele două superputeri își consolidează pozițiile de forță, într-o nouă ediție a „echilibrului terorii” care a menținut pacea timp de decenii. Să reamintim că anul 1963 a marcat o schimbare majoră de atitudine la Washington în sensul unor acțiuni care să sprijine România în tentativa de a urma un drum propriu. Pe 26 iunie 1963, președintele Kennedy menționase în discursul de la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest pentru prima dată România ca un exemplu de „disidență politică și economică în cadrul blocului sovietic”. Monumentala lucrare coordonată de regretatul ambasador Nicolae Ecobescu - „România: Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece”- aduce la lumină o multitudine de documente privind rolul ONU ca tribună pentru promovarea intereselor naționale sub pavăza organizației mondiale.
În aceste zile revin spaimele războiului nuclear, pe care căderea Zidului Berlinului și dizolvarea Tratatului de la Varșovia le trecuseră în adormire. La tribuna ONU luările de poziții sunt tot mai tăioase, Rusia nu exclude escaladarea și extinderea conflictului din Ucraina. Pregătirea psihologică a populației face pași mari pentru a fi introdusă în atmosfera războinică. Se prezintă la televiziunile europene tipurile de armament nuclear, populației i se distribuie pastile de iodură de potasiu. Militari trecuți în retragere cu grade înalte au devenit prezențele obișnuite la tv pentru a comenta profesional războiul din Ucraina și pericolele de extindere spre România. Rusia a anunțat de câteva ori că România devine țintă prin amplasarea de obiective NATO pe teritoriu, vizat fiind obiectivul de la Deveselu.
La New York se află acum președintele Iohannis, care prezintă la ONU discursul național. Cum va fi abordată noua amenințare lansată de Putin, care a spus că nu e un bluf folosirea armelor mai puternice decât cele ale NATO?
În 1962 lumea a trecut prin criza rachetelor din Cuba la un milimetru de declanșarea conflictului nuclear. Acum, o nouă criză a rachetelor se mută la granițele noastre, simple borne convenționale pe o hartă, care nu pot opri radiațiile. Așa cum spunea acum 59 de ani secretarul de stat american, marile puteri nu pot oferi garanții de securitate țărilor nenucleare, angajamentele fiind doar pe hârtie. Singura cale de apărare reală a României de consecințele unor lovituri nucleare este doar oprirea războiului din Ucraina.
