Criza şi dieta

Fără îndoială, în 2009, România va produce mai puţină valoare adăugată. Dar, la sfârşitul anului, vom avea totuşi creştere plus şi nu minus. Deşi productivitatea muncii e mai scăzută, rezultatele muncii nu sunt competitive, iar multe produse fabricate în România nu sunt cumpărate.

Problema-problemelor: societatea noastră nu are încă un cod motivaţional. Şi tocmai pentru că  nu avem un cod motivaţional, comportamentul în muncă, în producţie e deteriorat. Prea puţini români, astăzi, iau în serios competiţia în producţie, nevoia de produse performante.

Calitatea nu se obţine însă cu oameni nemotivaţi. Natura umană e înzestrată, în această pri­vinţă, cu semnificativa "şmecherie": capcana. Oamenii sunt tentaţi să întemeieze familii, să facă copii, nevoile lor de consum se înmulţesc, se diversifică, apar continuu noi nevoi vitale, nevoi stringente, nevoi obişnuite, dar şi plăceri, chiar capricii. O societate bună este aceea care ştie să le stimuleze nevoile, plăcerile, capriciile, ca să consume mai mult; şi ştie totodată să le stimuleze hărnicia şi competenţa, ca să producă mai mult şi mai bine.

Desigur, astfel de stimulente capătă accente specifice în vremuri de criză. Dar rolul lor nu încetează. Din nefericire, societatea noastră nu-i pregătită pentru o astfel de competiţie. Iar criza ne-a prins cu garda deschisă.

Principala dificultate constă în aceea că avem prea multe lucruri de făcut. Şi toate sunt prio­rităţi. E greu de ales, între toate aceste priorităţi, pe care să le decupăm mai întâi pentru a le duce
la bun sfârşit.

De aceea, prioritatea-priorităţilor se identi­fică, în esenţă, cu un soi de dietă: restricţia ca în economie să nu se cheltuiască mai mult decât se produce. Asigurându-se astfel echilibrele bugetar, monetar şi al balanţei de plăţi. Fără îndoială că politicienii au dificultăţi în a explica populaţiei o astfel de realitate. Mai ales că în joc sunt foarte mulţi factori şi fiecare politician are propria prioritate: învăţământ, sănătate, armată, ordine publică, infrastructură şi aşa mai departe. Toate aceste priorităţi, adunate, "subminează" prioritatea care le sintetizează pe toate celelalte: cerinţa strictă de a respecta dieta, asigurând echilibrarea balan­ţelor. Dacă acest regim sever va fi luat în serios şi pus în aplicare, atunci vom avea într-adevăr, în acest an, o inflaţie sub 5%, un deficit bugetar de 2% şi un deficit de cont curent de sub 10%.

Cheia problemei? Ce fel de reforme facem! Fiindcă despre reforme economice, în România, vorbim de două decenii. În acest răstimp, au fost deschise cam toate marile ferestre prin care ar fi putut să intre soarele şi aerul economiei de piaţă. Din  nefericire, unele ferestre au fost când deschise, când închise, de teamă să nu intre dintr-o dată prea mult soare şi prea mult aer, deşi era limpede că numai ţările care au deschis toate ferestrele dintr-o dată şi le-au lăsat aşa au reuşit. Alte ferestre, însă, după ce au fost deschise, au fost repede închise la loc. Între ele: reforma costurilor în întreprinderile de stat; reforma contractelor; reforma managementului; reforma structurilor industriale; reforma mediului economic. Aceste reforme nu mai pot întârzia! Timpul de aşteptare s-a epuizat.

E nevoie însă de un temperament sănătos: de logica şi curajul de a înfrunta problemele cele mai dificile. Mai ales că România nu e cruţată de loviturile crizei globale.