Criza, statul şi piaţa

S-a produs, cumva, o răsturnare de planuri? În judecată subiectivă, da. Tot mai mulţi dintre decidenţii din economie se văd tentaţi să întoarcă spatele re­laţiilor de piaţă. Plecând de la credinţa că de actuala criză globală vinovate sunt pieţele.

În schimb, îşi în­dreaptă speranţele către autorităţile statului, de la care aşteaptă ajutor logistic, ajutor financiar şi ajutor moral. Fără să înţeleagă un fapt extrem de simplu: acela că nu pieţele ne-au pricopsit cu o criză atât de puternică, fără egal în anii de după al doilea război mondial, ci comportamentul actorilor din piaţă. Pe pieţele financiare, cu deosebire, la baza crizei sunt trei factori legaţi direct de comportamentul uman: lăcomia, nesăbuinţa şi ruptura de cultură economi­că.

Sigur, statul poate interveni (pentru scurtă vreme) în îndreptarea unor erori. Mai departe însă, numai piaţa liberă e în stare să asigure climatul necesar intensificării şi diversificării afacerilor, mai bunei valorificări a tot ce avem: capacităţi de producţie, bani, oameni. Dar de fapt ce avem? Nouă ani de creştere economică necontenită ne-au dat o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, am mizat pe o inflaţie calmă. Criza încearcă acum să vânture tocmai acest valoros capital. Cum ne putem apăra? Numai încercând să închidem câteva răni: stăvilirea deficitului bugetar prin diminuarea cheltuielilor statului, stoparea tendinţelor de umflare a unor preţuri şi dezarmarea propagandei insistente care ne ameninţă cu o depreciere puternică a leului. Desigur, folosind forţa pieţelor libere funcţionale.
Să plecăm de la riscul ce ne dă acum cele mai mari dureri de cap: deficitul bugetar. Cu o politică monetară prudentă, care a asigurat un nivel optim al dobânzilor bancare şi stabilitatea leului, deficitul bugetar a putut să fie ţinut în frâu ani la rând. Până în 2008, când logica electorală a învins logica economică şi deficitul bugetar a ieşit din tipare.

Dezinflaţia, totodată, după un tur de forţă din 2000 până în 2007, a fost şi ea lovită de câştigurile din muncă... fără muncă. După ce sporurile salariale - în neîntreruptă mişcare - au început să muşte zdravăn din profit, concomitent cu intensificarea unor pierderi de ritm ale producţiei şi productivităţii, o creştere ceva mai accelerată a preţurilor a devenit inevitabilă. Cu o ofertă internă prea puţin consistentă, cu eficienţă încă modestă, dar cu măriri salariale succesive, în plus cu o accele­rare a cererii de consum, ne-am trezit cu o reinflamare a inflaţiei.

Anul 2007, în ultimul trimestru, ne-a adus şi o schimbare semnificativă pe piaţa valutară. Euro coborâse până la nivelul de 3,1 lei, a urcat apoi spectaculos către cealaltă extremă, până la 4,2-4,3 lei.

Unii dealeri s-au grăbit să afirme: "BNR ţine cu dinţii de cursul leu-euro". Ceea ce nu-i adevărat. Banca Naţională nu are ţintă de curs şi nu urmăreşte să obţină pe piaţa valutară o anumită rată de schimb. De fapt, ocheşte o singură ţintă: inflaţia. Fără să-şi ia însă ochii de la stabilitatea pieţei valutare.

Şansa noastră acum este să câştige două partide dintr-o dată: să fie domolită inflaţia până la cotele impuse pentru admiterea în zona euro şi să scadă preţul banilor. Aşa că BNR e atentă clipă de clipă la dinamica inflaţiei. Fără să se lase ispitită de rigiditate în folosirea dobânzii de politică monetară. Mai mult, face dovada unei maleabilităţi corecte. Desele schim­bări de macaz, îndeosebi din 2003 încoace - do­bân­da de politică monetară urcând sau coborând după cum a cerut menţinerea dezinflaţiei -, au scos în re­lief o disponibilitate accentuată în schimbarea direcţiei de mers.