Cu mercurialul nu mai incercati?

Intr-adevar, preturile pot fi stabilizate prin reprimarea cererii. Dar, daca tot nu folosim instrumentele pietei, se poate utiliza la fel de bine si un Comitet de Stat al Planificarii

Guvernatorul BNR spunea zilele trecute ca e greu de tintit inflatia doar cu dobanzile. De fapt, e imposibil, de aceea Isarescu a reiterat o idee mai veche - in primavara declara ca rezervele (minime obligatorii), cursul de schimb si volumul creditarii vor fi folosite in continuare ca arme impotriva inflatiei. Banca centrala se va multumi sa apese doar parghia dobanzilor abia cand cresterea preturilor se va stabiliza la 2%-3%. Adica, prin 2009-2010.

In traducere, asta inseamna ca economia romaneasca tot nu e pregatita sa produca mai multe marfuri, la preturi mai mici. Un timp, cursul in scadere le-a inlocuit cu importuri - macar sa vindem bine imaginea inflatiei. Iar cand importatorii n-au inteles ca moneda nationala s-a apreciat, ca sa scada preturile, nu ca sa-si majoreze ei marjele de profit, a urmat episodul doi: reprimarea consumului. Creditele de consum se restrang pe seama unor masuri administrative - de la norme bancare la majorarea nivelului sau a bazei rezervelor minime obligatorii.

Dupa cum e manevrata economia, obtinandu-se cu mijloace monetar-fiscale aceleasi rezultate macroeconomice ca si prin reglajele naturale, ne putem intreba, legitim: ce nevoie mai avem de piata? Pai, chiar n-am avea daca de distributie s-ar ocupa altcineva mai bine. Sa zicem, bugetul. Dar dovada ca nu merge asa este tristul adevar ca inflatia nu se reduce prin majorarea consumului, dupa regula "Mai mult, la pret mai mic", ci prin reprimarea acestuia. Se subtiaza disponibilitatile tuturor, pana se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate - preturile n-au de ce sa se aprinda atata vreme cat consumul populatiei e rationalizat prin taxe si facturi la utilitati.

Totusi noi, aici, nu ne-am propus sa reascutim lupta de clasa. Ne intereseaza numai notiunea de pret corect. De ce e nevoie sa aiba banii pret? Fiindca astfel dobanzile se constituie intr-un obstacol contra risipei de resurse. Iar inflatia e considerata pretul-preturilor, pentru ca dupa, ce le compune pe toate - bani, munca, materii prime, energie - , pune diagnosticul: economia este sau nu bine gestionata.

Din pacate insa, atunci cand numai inflatia se simte bine, fara ca economia sa aiba vreo contributie, atunci cand dobanzile, deficitul bugetar si ceilalti indicatori sunt folositi doar ca sa se mai puna un strat de tencuiala pe fatada tarii, atunci pretul isi pierde rolul. El nu mai reprezinta masura pentru alocarea resurselor financiare, de munca, de materii prime si de energie. Desi indicatorii macro par a spune ca totul e in regula, banii din banci sunt subremunerati, angajatii - subplatiti, iar impozitele nu se redistribuie in interesul general al societatii.

Deci, in Romania anului 2005, banii economisiti primesc pretul corect? Reducerea dobanzilor nu se datoreaza unei mai bune administrari, ci mai degraba se leaga de surplusul de moneda lasat in piata, pentru ca Trezoreria Statului si companiile sa se finanteze pe termen mai lung. In plina dezinflatie, pe o piata concurentiala, ar trebui ca si cifrele de afaceri sa se majoreze, marfurile sa se ieftineasca si sa determine scaderea semnificativa a distantei dintre dobanzile la credite si cele la depozite. Se intampla asa? Nu.

De aici se vede ca acela care plateste pentru ca firmele si bancile sa-si conserve profiturile, ca Trezoreria sa-si ajusteze deficitul, ca banca centrala sa micsoreze inflatia si sa se bucure de succesul deschiderii contului de capital este cel care economiseste. In mod firesc, micul strangator ar trebui sa-si indrepte banii catre alte plasamente, nefinanciare. Numai ca, fiscal, administrativ sau mediatic, i-au fost anulate toate posibilitatile. Mai ramane sa vada ca, dupa ce a schimbat euro la 36.000 ca sa-si faca un depozit in lei cu dobanda de 11% pe an, cursul revine la 39.000, in paralel cu micsorarea dobanzilor la 5%-6%. O noua restabilire a unui echilibru macroeconomic, care n-a fost reparat ca sa nu se mai strice in viitor, se numeste simplu: hazard moral.

OK, si cine ar trebui sa-i apere pe cei care economisesc si nu-i apara? Politicienii. E tot o problema de concurenta si aici, fiindca aceia care nu stiu sa gestioneze pierd alegeri, dupa care concurenta din politica se transpune in mediul de afaceri.

Da, dar cand oferta politica este restransa, cand politicienii, ca si clasa, nu se pricep sa administreze, atunci arunca responsabilitatea de la unul la altul. In cele din urma, obositi de atata zbucium, o paseaza autoritatilor monetare, care ajusteaza inflatia ciuntind leu cu leu de la companiile competitive si salariatii eficienti. Din punctul de vedere al independentei fata de interesele de afaceri, avem de ales ca paznici la oi doar intre lupi si hiene.

Intr-adevar, preturile pot fi stabilizate prin reprimarea cererii. Dar, daca tot nu folosim instrumentele pietei, se poate utiliza la fel de bine si un Comitet de Stat al Planificarii