Cu tremur despre cutremur

5,5 pe Richter. Notă de trecere, dacă am vorbi despre un examen banal de final de an universitar. Dar nu vorbim de examene. Ci despre un cutremur... cu notă de trecere. S-au zguduit puternic pereţii casei în care locuiesc, nu vreau să mă gândesc cât de greu a fost în blocurile cu risc seismic sau în încăperile fragile construite în pripă. Specialiştii au intrat în direct ca să susţină Breaking News-ul de la 5 dimineaţa. Unul dintre directorii de institut, calificat să vorbească despre aşa ceva, trezit şi dânsul din somn, nu se ştie dacă de cutremur sau de telefoanele insistente ale celor de la Antena 3, încerca să dea explicaţii, văzându-se tras la răspundere de domnişoara care modera conştiincios ediţia specială de câteva minute. Asta în timp ce unele posturi, cu grila axată, de asemenea, pe ştiri, pe actualitate, au continuat să difuzeze reluările emisiunilor de ieri, fără să ia în seamă panica oamenilor de rând, scoşi din propriile vise ca să trăiască un mic coşmar. La prima măsurătoare, intensitatea a fost de 5,5. „Va rămâne aşa?”, întreabă de la pupitrul ştirilor. „Nu ştiu, poate că la a doua măsurătoare se va schimba valoarea, probabil cu puţin mai puţin sau cu puţin mai mult...” Citez din memorie răspunsul încurcat al celui care încerca să le explice telespectatorilor că, din păcate, cutremurele sunt cutremure şi nu le putem evita. Asta cred că ştim cu toţii. La fel cum ştim că, diseară sau mâine, cel târziu, vor dispărea titlurile galbene de pe ecrane, nu se vor mai organiza întâlniri pe tema seismelor în judeţul Galaţi. O să uităm iarăşi, pentru cât timp ne va lăsa Dumnezeu, tremurul din propriile glasuri şi cutremurul din propriile case. Zidurile ni se vor linişti, măcar pentru un timp, candelabrul n-o să se mai mişte ca să ne ţină alarma minţii trează, discuţiile se vor stinge, inginerii vor merge la culcare, la fel şi specialiştii, la fel şi noi.

5,5 pe Richter. Destul cât să ne zguduie bine inimile şi gândurile, cât să ne pună în faţa propriilor destine, ca să ne întrebăm, lucid şi temător, dacă nu cumva ne irosim viaţa punându-ne fericirea pe loc secund. Dar nu suficient cât să luăm măsuri radicale şi să decidem, măcar în cel de-al treisprezecelea ceas, că a venit momentul să facem totul ca să ne fie bine. Cu adevărat, ce fragilă şi scurtă e viaţa! Mă uit în continuare la televizor, alarmele nu s-au stins, acele de măsurătoare se mişcă bezmetic în materialele din arhivă, însoţind voci şi tăceri. Moderatorii vor explicaţii. Fizicienii vorbesc mult prea tehnic ca să putem înţelege exact ce vor să spună. Pe scurt, ne liniştesc, spunând că aceste ultime cutremure au fost din cauze naturale. Şi că, totuşi, investigaţiile vor continua. Mă gândeam sâmbătă noaptea, când m-a trezit vuietul acela îngrozitor de dinainte de seism din somn: ce înseamnă, oare, să trăieşti degeaba? Nu ştiam cât de puternic avea să fie cutremurul, nu ştiam câţi dintre noi vor mai avea ochi să vadă primele ştiri şi urechi să audă ultimele mărturisiri. M-am liniştit abia când mi-am dat seama că, orice-ar fi, cei pe care îi iubesc ştiu că îi iubesc. Dacă nu ştiau, probabil că mi s-ar fi părut că am trăit degeaba.