Puţine state europene au un atât de mare potenţial de dezvoltare a sectorului energetic precum îl are România, mai ales datorită resurselor de gaze naturale. Descoperirile de la Marea Neagră dau ţării noastre şansa de a dezvolta noi rezerve semnificative de gaze naturale, care este cel mai important tip de energie primară din economia românească. Dar dezvoltarea şi producţia acestor resurse înseamnă investiţii de miliarde de euro. Pentru a atrage aceste miliarde, România are nevoie de reglementare coerentă, predictibilă şi stabilă.
Astăzi, bogată în resurse naturale, România se află la răscruce: trebuie să decidă dacă alege interconectarea şi internaţionalizarea în locul izolării; predictibilitatea în locul incertitudinii; securitatea energetică în locul vulnerabilităţii. România poate merge pe calea controlului fluxurilor (de materii prime şi resurse, de energie, de bani, de forţă de muncă) sau, dimpotrivă, România poate aluneca pe panta controlului strict al frontierelor şi al tot ceea ce se regăseşte între acestea. România se află la o răscruce de politici publice şi trebuie să se hotărască dacă alege ca mediul de reglementare pe care îl construieşte să asigure un triunghi echilateral pentru investitori, consumatori şi stat. Alternativa, nefericită spun eu, ar fi aceea ca România să rămână captivă unui cadru de reglementare din care câştigător să iasă doar un sistem statal autocrat, clientelar, adesea corupt. România este la o bifurcaţie: poate opera mari proiecte de investiţii cu transparenţă sau se poate afunda (şi mai tare) într-o ceaţă a relaţiilor dintre mediul privat şi cel politico-administrativ. România poate alege să obţină beneficii directe, indirecte şi induse în întreaga economie prin exploatarea inteligentă a resurselor de gaze naturale (şi nu numai), cu un grad sporit de multiplicare economică a fiecărui dolar investit în sector. Sau poate culege doar beneficii spontane, punctuale, fără durată, fără impact major la nivel naţional.
Azi suntem la o răscruce, să vedem cum ieşim din ea.