Cum jucăm la ruleta inflaţiei (5)

Nu piaţa trebuie să-şi ajusteze deciziile in raport cu diversitatea intereselor participanţilor la schimbul valutar, ci invers: cumpărătorii şi vănzătorii de valută vor fi competitivi numai in măsura in care vor invăţa să citească semnalele pieţei

Romănii, in majoritatea lor, işi doresc mai mult un "stat al bunăstării" şi mai puţin o bunăstare bazată pe profit. Un "stat al bunăstării" nu-i insă decăt un vis. Iar la o bunăstare bazată pe profit nu vom ajunge atăt timp căt nu vom avea o economie bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă.


Logica economică ne conduce spre o judecată simplă: dacă nu vor fi reinnoite decăt parţial structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, nu vom avea nici performanţe economice. Şi, deci, nu vom avea bunăstare.


Mai multă bunăstare inseamnă in primul rănd venituri mai mari. Nu le vom avea fără mai multă eficienţă a muncii. Orice altă abordare falsifică lucrurile. Romănii nu vor trăi bine pănă cănd veniturile lor nu vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Şi, desigur, pănă cănd nu vom avea o inflaţie anuală de sub 2%.


După 22 decembrie 1989, in condiţiile renunţării la planul economic, capacul de pe cazanul cu preţuri, care fierbea, a fost ridicat. In acelaşi timp, populaţia a primit mai mulţi bani. S-a ajuns la o sinteză amară: la un leu in circulaţie pe piaţă se găseau mărfuri de numai… 9 bani! Pentru rezolvarea acestei probleme erau două soluţii: ori se umplea piaţa cu bunuri şi cu servicii, ori se impuţinau banii.


Cum să umpli insă piaţa intr-o economie invăţată să lucreze cu spatele la nevoile consumului intern? Rămănea o singură soluţie: deposedarea populaţiei de o bună parte a banilor, scopul fiind restabilirea echilibrului cu mărfurile.


A fost aleasă inflaţia pentru a indeplini această misiune ingrată. Cu riscurile ei enorme. Fiindcă producţia şi consumul s-au dezechilibrat şi mai mult. Iar preţurile, care ani in şir au fost ţinute in lanţ, au scăpat dintr-o dată, dănd puternice lovituri stimulentelor muncii, eficienţei, iniţiativei.


Banii şi-au pierdut puterea de cumpărare. Salariile s-au depreciat şi mai mult. Plata muncii a crescut pe hărtie, dar a scăzut in realitate. Costul vieţii a devenit din ce in ce mai greu de suportat. Inflaţia, in creştere, a scumpit dolarul. Apoi, dolarul tot mai scump a indus un plus de inflaţie.


In toamna lui '91, cursurile s-au unificat. S-a renunţat la cursul oficial. Multe intreprinderi de stat, dintre cele care atunci au pierdut iluzia dolarului ieftin - şi mincinos! - , ce le dădea senzaţia că sunt rentabile, in timp ce risipeau resurse, nu şi-au revenit nici pănă in prezent.


A trecut insă timpul. Treptat am inceput să vedem căt sunt companiile romăneşti de competitive sau de necompetitive, lăsănd piaţa liberă să spună adevărul. De multe ori insă n-am reuşit să aflăm decăt o minciună, fiindcă am ştrangulat piaţa şi am obţinut inflaţie reprimată.


Preţul minciunii a fost enorm: recesiune şi sărăcie. Timp de patru decenii, pănă in decembrie ’89, plătisem cu vărf şi indesat acest preţ. Am continuat să-l plătim şi după ’89 mai mulţi ani.


Incet-incet, economia a reuşit totuşi să iasă din inerţie. Mărfurile s-au scumpit, spunăndu-ne adevărul despre preţuri, costuri, salarii sau, mai cu seamă, despre căt de performantă ori de neperformantă este munca noastră. Iată insă că multe intreprinderi şi-ar dori, chiar şi in prezent, un leu mai slab, ca să căştige din export; altele vor un leu mai tare, ca să căştige din import. Dar important este să avem un curs adevărat, stabilit de piaţă, ca să căştige ţara. Cănd pe piaţa valutară cursul spune adevărul putem şti cu adevărat cine e competitiv şi cine numai mimează competitivitatea.


Dar cine ar putea să vină şi să scumpească leul? Ori să-l ieftinească. In Romănia funcţionează acum o piaţă monetară şi o piaţă valutară care merg bine. Ceea ce inseamnă că ambele pieţe sunt dinamice şi dispun de mecanisme bune cu care stabilesc dobănzile (pe piaţa monetară) şi cursul (pe piaţa valutară). Cei care cer acum un alt curs inseamnă că vor blocarea pieţei şi fixarea ratei de schimb prin decizii administrative. De fapt, vor să ne intoarcem de unde am plecat.


E insă timpul să fie inţeles un adevăr esenţial: nu piaţa trebuie să-şi ajusteze deciziile in raport cu diversitatea intereselor participanţilor la schimbul valutar, ci invers: cumpărătorii şi vănzătorii de valută vor fi competitivi numai in măsura in care vor invăţa să citească semnalele pieţei, le vor interpreta corect şi vor dezvolta un management performant. De altfel, participanţii la schimbul valutar au fie şansa de a se putea adapta deciziilor pieţei sau chiar de a le influenţa, fie neşansa de a pierde partida.