Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă lucrurile vor merge aşa cum sunt orânduite, în acest an ieşim din recesiune. Iar peste încă un an sau doi vom scăpa şi de criză. Dar nu va fi de ajuns ca să trăim bine pe o planetă care, după criză, se va transforma până în străfunduri şi va impune un alt stil de viaţă, cu exigenţe încă necunoscute. Iar ca să trăim bine în această nouă lume trebuie îngropate relele deprinderi căpătate după al doilea război mondial, care au detronat vocaţia lucrului bine făcut. Din nefericire, încă nu suntem pregătiţi. Un pod de peste Argeş, din apropiere de obosita noastră Autostradă Bucureşti-Piteşti, doborât de o biată viitură şi lăsat în adormire de vreo cinci ani, e o dovadă. Una dintre multe milioane de dovezi. O descurajantă listă, cap de afiş fiind cele 40.000 de investiţii începute şi abandonate, scoate în faţă, semnificativ, concepţia pe capul căreia a ajuns coroana: "Las’ că merge şi aşa!...".
În Uniunea Europeană, în topul economiilor, din 27 de ţări, suntem pe locul 26. De primele locuri ne despart limite culturale şi tehnologice, prejudecăţi sociale, neobişnuinţa de a înota în apele repezi ale economiei europene. De aici decalajele. Astăzi, când încercăm ieşirea din aceste capcane, începem în sfârşit să înţelegem că înaintarea nu este posibilă fără integrarea în ordinea globală şi în regula europeană. Dacă însă vom vrea să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm al creşterii care să grăbească ieşirea din criză, ci şi un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să aducă bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, condiţia este întoarcerea la respectul pentru lucrul bine făcut.
Am pierdut această valoare în lungile decenii în care severa lege a pieţei a fost înlocuită cu un surogat: întrecerea socialistă. După decembrie ’89, în economie n-au mai operat nici norme, nici obiective calitative şi nici rigori financiare. Şi nici nu s-a născut un gând sănătos de trecere la sfânta concurenţă. Şi iată, constatăm acum cu disperare că, în cele două decenii de piaţă liberă, schimbările au curs încet, mult prea încet. Pentru că n-am văzut că de fapt istoria se repeta. România, în ultimul deceniu al veacului al XX-lea, trecea peste o graniţă de sistem tot aşa cum, cu un secol în urmă, societatea românească ieşea dintr-o lungă perioadă de lâncezeală şi intra într-o etapă nouă, de primenire radicală.
Timpul ne grăbea atunci. Tablourile vieţii interne se schimbau cu repeziciune. Epoca Cheajnei şi a lui Petru Cercel trecuse. Era deja în urmă vremea în care aurul vărsat la Constantinopol "nu se mai putea număra şi ajunsese a se cântări", cum nota Xenopol. Puterea Porţii nu mai creştea necontenit şi nici trădarea din ţară nu mai venea să-i întărească vârtejul. Carol I s-a încumetat să bată monedă cu chipul lui pe avers şi chiar dacă, la presiuni internaţionale, s-a văzut nevoit s-o retragă, nu a mai îndrăznit nimeni să-l cheme la Poartă, ca pe Brâncoveanu, pentru a plăti cu viaţa. Lucrurile aveau deja o altă curgere. Emanciparea era noua flacără spirituală care lumina sufletele. Din ea s-a aprins, mai departe, visul de independenţă. Şi de dezvoltare.
A fost, poate, o izbucnire târzie. Faţă de ţările din vestul Europei, ce se adânciseră de timp îndelungat în capitalism, chiar prea târzie. Dar a fost o strălucită izbândă a stării sufleteşti ce înflăcăra în acel timp naţia. A unei vibraţii rare, ce nu venea însă din neant, având rădăcini pierdute în istoria noastră zbuciumată. Deşteptarea a răsunat puternic, deschizând orizonturi noi, încă nebănuite în acele momente.
Tot ce se întâmpla era istorie adevărată. Un tumult de acumulări: experienţe noi, întâmplări noi, semnificaţii şi sensuri noi. Din rândurile elitelor societăţii s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, ce îndemnau la ascensiune, la evadarea din toropeală şi căţărarea pe stânci abrupte. Emoţiile au început să fie transcrise în plan material. Şi-au făcut apariţia instituţii noi, şcoli şi fabrici noi, idei noi, ce imprimau în societatea românească a vremii mişcări dinamice, lansau România în cursa spre schimbare.
Istorie adevărată este şi ce trăim noi de peste 20 de ani. O despărţire de trecut asemănătoare celei din a doua jumătate a anilor 1800. Venise din nou timpul gândirii libere, descătuşată de canoanele lumii vechi. Modelul lucrului bine făcut, din secolul al XIX-lea, ne-ar fi putut fi un bun îndreptar dacă voiam ca munca, în cuplaj cu capitalul şi cu întreprinzătorii, să producă valori adăugate consistente. N-am vrut? N-am putut? Mai degrabă am uitat că istoria se repetă. În spirală. Şi n-am vrut să simţim în ceafă suflul rece al concurenţei.
Citește pe Antena3.ro
