Cum să devii om

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Şeful echipei de fierari-betonişti e un dur. Toţi îi zic Animalul, fiindcă are o musculatură de taur şi o privire rea, de prădător la pândă. Inşii primitivi ca el obişnuiesc să-i ia la ochi din prima zi pe slăbănogi şi pe bolnăvicioşi, nu contează că-s harnici sau leneşi. Dacă n-ar face-o, muncitorii l-ar urî şi chiar s-ar revolta, dar aşa, îşi bat şi ei joc de nea Gelu şi de problemele lui cu rinichii. Le e frică de Animal, de izbucnirile lui turbate şi caută să-i intre într-un fel sau altul pe sub piele.

Luni dimineaţă însă, spre mirarea echi­pei, Animalul îl ia pe nea Gelu deoparte şi-i zice cu blândeţe: "Bre, aud că iar ai scos nişte pietre şi că eşti terminat. Du-te acasă, ce mama naibii. Oameni suntem! Cu pietrele astea la rărunchi nu te joci!".

S-a petrecut o minune, spun oamenii. Oare ce-o fi cu Animalul de-l acoperă până şi la plăţi pe nea Gelu? Explicaţia e simplă: Animalul a aflat că are şi el un rinichi plin cu nişte uraţi mari ca fasolea. Prima criză a avut-o după o beţie şi de atunci îl tot taie o durere în şale de-i vine să se caţere pe pereţi. Bre nea Gelule, îl întreabă el şoptit pe slăbănogul cu ochii traşi şi faţa ca varul, matale ce ai, uraţi sau oxalaţi? Uraţi, ca dumneata, răspunde muncitorul. Şi pe Animal îl străbate pentru prima oară în viaţă un sentiment de solidaritate cu cei suferinzi şi obosiţi.

Marţea, Animalul pune umărul la un transport de fier şi simte brusc o gheară în piept. Se uită o vreme în gol, ca vita dusă la tăiat şi, până să-şi dea seama ai lui că trebuie să cheme salvarea, dă ochii peste cap şi caută parcă după ajutor spre nea Gelu. Numai că, de data asta, necazul nu e de la rinichi, ci de la un preinfarct. Când revine după o săptămână pe şantier, stă ore întregi la discuţii cu doamna de la resurse umane, pe care din proastă şi din dobitoacă n-a scos-o nici­odată. Ascultându-l cum îi povesteşte femeii despre preinfarctul lui, te miri de ce i s-o fi spus Animalul. E politicos, vorbeşte încet, ca şi cum şi-ar cere iertare, şi află ca un şcolar model că după al doilea infarct nu urmează întotdeauna un al treilea şi că, de fapt, preinfarctul e un infarct în toată regula.

În săptămâna următoare, Animalul face o serie de analize şi descoperă că, în ciuda convingerilor sale, nu e chiar sănătos ca un taur. Are probleme mari cu esofagul, cu colonul şi cu alte câteva ţevi. Optzeci la sută din om sunt numai ţevi şi ţevişoare, spun doctorii, iar dumneata le-ai cam nenorocit cu băutura.

Pe şantier, Animalul îi cheamă la el în baracă pe unul şi pe altul, îi tratează cu must şi cu o ţuică şi-i sfătuieşte să nu se omoare cu munca, fiindcă ficatul ori stomacul ori ce boli mai are fiecare trebuie neapărat îngrijite. Iar oamenii comentează situaţia. Măi, cât s-a schimbat Animalul nostru. Îi mai trebuie o fractură la picior şi să-i mai cadă o grindă în cap ca să devină om.

Vă spun eu, spune nea Mircea, electricianul, în pauza de masă, în timp ce termină borcanul cu zacuscă, ce-i mai lipseşte. Îi trebuie o apendicită din aia inflamată, apoi ceva la plămâni. Şi la urmă, dacă ne ajută Dumnezeu şi se căptuşeşte cu un ulcer mic, să vedeţi ce bomboană de şef o s-avem. N-o să-i mai zicem Animalul, o să-i zicem Ursuleţ.

Nu termină nea Mircea ce are de zis, că băiatul care umblă cu hârtiile la patroni vine cu vestea: L-au luat să-l taie pe Animal. Are apendicele inflamat. Ei, ce vă spusei eu, face cu înţelepciune nea Mircea. Dacă scapă cu viaţă, are şanse să devină om.