Cumplita singuratate

Izbandisem. Ma dovedisem vrednic de soarta ce se arata, brusc, generoasa si zambitoare. Nu intru totul, caci eram singur. Prea singur, si fericirea tocmai gustata trebuia impartasita, altfel riscam sa ma sufoc cu propria-mi imponderabilitate. Cui, de vreme ce in preajma mea erau numai necunoscuti?

Pentru intaia data, solitudinea, altminteri nespus de draga, ma strangea, ma usca. Plecasem din Turnu Magurele cu noaptea in cap, napadit de emotii juvenile. In dimineata aceea, naclaita de toropeala verii, zorii rozalii se amestecau tulburi cu aburii mirosind a carbune ars, scuipati de locomotiva ascunsa in intunericul ce se scutura pripit. Niste aburi lipiciosi si murdari, urdurosi. Locomotiva, greoaie si daulata, fornaia intruna si, din cand in cand, icnea sfasietor in tihna inceputului de zi. Pana la Bucuresti, trenul s-a tarat anevoie, scartaind vartos din ostenitele osii la fiecare opinteala prin haltele si garile delabrate. Eram singur, intr-un compartiment intesat de indivizi care motaiau sau prapadeau timpul cu vorbe goale, cat sa-si omoare orele prisositoare. Am iesit pe culoar, de unde puteam contempla nestingherit inaltarea soarelui printre plopii si salciile campiei parelnic adormite. Un potop de lumina si caldura curgea din discul rosiatic ce traversa pisicher cerul alburiu. Ii simteam fierbinteala prin geamul soios, survolat de escadrile galagioase de muste abia dezmortite. Drumul parca nu se mai sfarsea; dupa gorganele arse de arsita aparea ba un ogor ingalbenit, ba o valcea cheala, ba un zavoi molesit ori sat risipit in orizontul nedeslusit.

Nu mai aveam ce zabovi in urbea atat de patriarhala a Teleormanului morometian. Destinul imi dadea branci navalnic in pestriteala Capitalei, de care ma amorezasem timid in frustrantele luni de catanie. Veneam sa razbun esecurile anterioare, pricinuite de ezitari chinuitoare si insomniace. Uneori nu-i deloc simplu sa alegi calea, indeosebi la tinerete. Intre noi fie vorba, nici "dupa" nu-i simplu, dar parca soarta e mai ingaduitoare atunci, iti ofera si alternative de avarie. Asadar, in vara primei mele decizii determinante, parasisem sovaiala impuns de-un vis de implinire, ivit in busuiocul oniric al Bobotezei. Altcumva nu fusesem capabil sa iau o asemenea hotarare. Si ce n-am reusit eu a savarsit bunul Dumnezeu. Daca il dezamageam?, ma intrebasem incoltit apoi de temeri sfredelitoare, in saptamanile ce se scursesera cu incetinitorul de la porunca divina.

Am ajuns in curtea facultatii strivit de incordarea asteptarii. Eram singur, si-n singuratatea aia muscatoare am iutit pasul, izbindu-ma de insi exuberanti sau tristi. Dar cine avea stare sa-i felicite pe unii si sa-i imbarbateze pe ceilalti? Trebuia sa vad listele (liste, ce cuvant sublim, cateodata!). Literele dactilografiate grijuliu au prins a juca poznas. Dansau ca nebunele, incolacindu-se unele peste altele. Irumpeau alandala sau dispareau dintr-o data, obosindu-ma. Nazat Mar... da, da, chiar numele meu! Eram admis! Privirea mi s-a incetosat, impresurata de-o dulceaga ameteala. Daca m-am inselat, furat de inchipuirile zbuciumului nocturn fara istov? Am citit iarasi lista norocosilor, iarasi si iarasi... Citeam si pluteam, pluteam si citeam, coplesit de o fericire inefabila, o fericire netraita altcandva. Izbandisem. Ma dovedisem vrednic de soarta ce se arata, brusc, generoasa si zambitoare. Nu intru totul, caci eram singur. Prea singur, si fericirea tocmai gustata trebuia impartasita, altfel riscam sa ma sufoc cu propria-mi imponderabilitate. Cui, de vreme ce in preajma mea erau numai necunoscuti? Pentru intaia data, solitudinea, altminteri nespus de draga, ma strangea, ma usca. Bucuria completa se dorea urlata, prizata cu cineva, cu fiintele iubite. Dar mama era departe, iar bunicii si mai departe... Eram doar eu cu mine. Atat! Stiti ca este cumplit sa fii singur in clipele de fericire disperata? Devii neincapator si neindestulator pentru o exaltare nemarginita. Doamne, e groaznic sa te trezesti singur in astfel de momente! Biruit de fericirea insingurata si nemarturisita, m-am intors acasa. Cu acelasi tren, cu aceiasi indivizi marunti, indiferenti la ceasul meu de glorie, cu aceleasi intinderi mute si vagi... Pe nimeni nu interesa bucuria mea! Revolta m-a sleit de puteri si m-a zvarlit din nou in singuratatea fara scapare. Cui sa ma destainui, cui sa incredintez tumultul ce ma devasta launtric? Cui? Intr-adevar, e cumplit sa fii singur, nu doar in nefericire, ci si in fericire.