x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Curent alternativ/curent continuu

0
Autor: Cristian Crisbăşan 29 Mai 2010 - 00:00
Curent alternativ/curent continuu


Când s-a anunţat, anul trecut, că totuşi un concert cu AC/DC va avea loc la Bucureşti - parte din "Black Ice Tour" - am început să mă gândesc că ar fi bine să-mi iau bilete. În adolescenţă fusese muzica găştii mele, a petrecerilor de rockeri la care mergeam.

Ascultasem ultimul album AC/DC - "Black Ice": spectaculoasă revenire după opt ani de absenţă - şi îmi plăcuse. Dar mai ales remarcasem că, în ciuda longevivei lor activităţi, sound-ul nu-şi pierduse deloc "vâna" şi originalitatea. Nu li se terminase "filonul", vorba cuiva. "High Voltage" în 1976, "High Voltage" şi în 2008.

Dar tot nu eram foarte convins că voi merge la concert. Drept pentru care nu m-am agitat să iau bilete din timp. Şi evident că atunci când m-am hotărât totuşi, biletele se terminaseră. Cu câteva zile înainte de 16 mai, am primit cadou două bilete. Fata mea, rockeriţă la 12 ani, a fost foarte bucuroasă.

Şi uite aşa am ajuns în Piaţa Constituţiei cu Alexandra şi am intrat în zona de concert în jur de ora 20:00. Apoi, fix la ora 21:00, brusc - mulţi nici nu se aşteptau şi au fost surprinşi cu spatele la scenă - a început concertul celor de la AC/DC. "Runaway Train", piesa de deschidere de pe albumul "Black Ice". ŞI AM INTRAT ÎN ALTĂ LUME. Peste 60.000 de oameni au fost luaţi de "curentul alternativ/continuu" şi duşi în altă dimensiune. Fiecare spectator a fost conectat cu un cablu invizibil direct la uriaşul generator al scenei, la propriu şi la figurat. Ne-am trezit că dansăm instantaneu, că ne mişcăm involuntar în ritmul muzicii, legaţi parcă cu nişte cordoane ombilicale de acel tot sincretic care trăia pe scenă. Începuse să se întunece şi zecile de mii de corniţe roşii de plastic cu leduri pulsatile transformau publicul într-o adunare imensă de licurici. Aerul, sunetul, atmosfera aveau altă calitate: textură, înţeles, densitate, vibraţie, energie. Da, ENERGIE PURĂ. "Energy is pure delight". Şi aşa a fost până la ultima piesă, a doua de la bis - la ora 23:00: "For Those About To Rock/We Salute You". Impecabil, profesionalism desăvârşit, sonorizare de înaltă clasă, show excelent, măiestrie artistică. Dar, dincolo de toate aceste lucruri concrete, palpabile, de necon­testat, a mai fost CEVA. Şi acest CEVA - simţit şi definit poate altfel în sufletul fiecărui spectator - este, de fapt, miezul, inima, miracolul acestei magii. Stilul muzical inconfundabil AC/DC este, în fond, o problemă de gust. Dar am vorbit cu oameni care, deşi nu erau mari fani ai trupei australiene, au venit totuşi la concert. Despre ce vorbim? Despre LI­BERTATE. Libertatea de a face ceea ce simţi şi a spune cine eşti. Despre imensa plăcere de a face acest lucru. Şi despre faptul că numai asta te poate duce în dimensiunea magiei. Pur şi simplu, cei patru muzicieni fac asta CU O IMENSĂ PLĂCERE. Aceeaşi din 1973. Şi această plăcere nu li s-a alterat deloc. Iubire pură. Esenţă. Exprimate simplu, deschis, direct, fără "fiţe" de mari vedete, fără rutină. Energie pură care a curs prin noi toţi, de la copii mici şi până la bătrânii rockeri cu părul alb. Am simţit însă şi altceva, la fel de miraculos: că fără noi, zecile de mii de spectatori, acea magie ar fi fost imposibilă. Curentul venea, prin muzică, de la AC/DC, trecea prin noi toţi şi apoi se întorcea la muzicieni. Un circuit perfect.
Şi ca să-l citez pe regretatul Florian Pittiş, concertul a fost un "strigăt pur" - adrenalină de la primul la ultimul sunet.
Citeşte mai multe despre:   dreptul la excepţie

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de