Dan Dumitrescu: România – Franţa, o egalitate parşivă

Săptămâna care a precedat meciul cu Franţa mi s-a părut a fi una perpelită mai mult ca niciodată de incertitudini. Obrăznicia a fost ţinută la respect. Nici optimiştii şi nici pesimiştii n-au îndrăznit să se aventureze înspre verdicte categorice. Şi unii, şi ceilalţi au mestecat nervos zăbala, au păstrat în frâu strâns tentaţia de a pronostica, după caz, dezastrul sau victoria împotriva naturii.

Săptămâna care a precedat meciul cu Franţa mi s-a părut a fi una perpelită mai mult ca niciodată de incertitudini. Obrăznicia a fost ţinută la respect. Nici optimiştii şi nici pesimiştii n-au îndrăznit să se aventureze înspre verdicte categorice. Şi unii, şi ceilalţi au mestecat nervos zăbala, au păstrat în frâu strâns tentaţia de a pronostica, după caz, dezastrul sau victoria împotriva naturii. Au riscat doar înveninaţii subiectivismului maxim şi au plătit scump prin trăiri paroxistice partida de la Constanţa. La 2-0 pentru români plesnea fierea-n păguboşi. În acelaşi timp, ceasurile celor fără de pricină deveniseră puturoase rău de tot. S-a făcut de 2-1. S-a făcut şi de 2-2. Scor la care aşteptarea finalului de meci a devenit supliciu. Din nefericire pentru târtani, francezii n-au mai marcat. Sau, altfel spus, pentru a-i lăsa pe suporteri să mai respire în speranţă, românii nu au mai luat gol.

Semnificaţiile rezultatului de la Constanţa conţin o consistentă doză de parşivenie. Scorul de egalitate nu-i caracterizează pe francezi. Trupa lui Raymond Domenech defilează la ora actuală cu valoarea-n vine. Dar oricând te poţi aştepta ca ea să-şi corecteze ţinuta. Pentru noi, în schimb, această remiză are cu totul alte înţelesuri. Să fim cinstiţi! Rezultat de egalitate pe noi ne înalţă. Pentru că traversăm o perioadă de criză profundă şi echilibristica periculoasă la care este forţat Victor Piţurcă nu poate fi întotdeauna salvatoare.

Docenţii fotbalului, mari în vorbe şi gropari în fapte, vor juca în prelungirile meciului România – Franţa încă mult timp. S-au aruncat deja în luptă mai abitir decât au făcut-o românii în primele 20 de minute şi francezii în următoarele. Din păcate, foarte mulţi dintre ei slinoşesc clişee uzate, inventează pretexte ale revanşei ieftine şi se feresc să rostească adevăruri care nu dau bine la popor. Faptul că lovesc din toate poziţiile în selecţioner nu mă deranjează. El este prin tradiţie ţapul ispăşitor. Iar posesorul mandatului actual este capabil să facă şi singur faţă asaltului. Nedreapta atitudine faţă de jucători mi se pare însă condamnabilă. Conferenţiarii îndestulaţi de suficienţă sunt capabili să decapiteze fără să clipească fotbalişti de drept comun. Îl rupi în două pe Marica, dai de pământ cu Florentin Petre, îl desfiinţezi pe Cociş şi te dai mare în cartier că n-ai mamă şi n-ai tată. Dar nu te-atingi, Doamne fereşte!, de statui. Cum să cutreieri deranjant prin fumurile lui Mutu? Cum să-i spui Briliantului că a fost caz de targă? Răsfăţatul ideilor gata făcute nu are nici o vină când bifează prezenţe penibile în teren. Vinovaţi sunt numai şi numai colegi de echipă, care nu-l slujesc cum se cuvine.

Minciuna în sine şi nici chiar rezultatele mincinoase nu ne vor scoate din criză niciodată. Nici recunoaşterea adevărului nu este o soluţie universal valabilă. Dar parcă umilinţa de a nu recunoaşte o stare de fapt este o povară cu mult mai apăsătoare.