De-a iarna

Se strâng în jurul nostre iernile ca nişte focuri peticite care-şi caută, fără rost, adăpost. Sunt iernile noastre, oricât de mult le-am renega, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm că, indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru, oricât de singuri am rămâne pe lume, iarna există, iarna se întoarce, poate tocmai ca să ne dea o lecţie de supravieţuire.

Mi-e ruşine să uit de zilele de sărbătoare când ştiu, de exemplu, cât de frumos e albul de acasă de la Bârca. Acolo, lângă o Craiovă zbuciumată de fel de fel de veşti, într-un judeţ viu care-şi trăieşte destinul pe repede înainte, ninsoarea parcă e altfel. Cade sfios peste uliţele care refuză, cu încăpăţânare oltenească, să îmbătrânească. Alunecă din colţ în colţ, ca o remuşcare pe care niciun fel de buletin de ştiri nu o ia în serios. La Bârca ninge din toate basmele lumii, ninge cu ochii larg deschişi, ca pentru o pomenire, ca pentru o nuntă. Ziua, săniile se aud clinchetind în stânga şi-n dreapta, copiii care sunt încă copii şi oamenii mari care vor să se creadă mici se distrează dându-şi drumul în gol pe o bucată generoasă de zăpadă încă nebătătorită. Bătrânii, trişti şi însinguraţi, se îmbracă bine şi ies să ia lemne sau să cumpere un kilogram de făină, tremură discret în drum spre magazin şi se enervează, devenind brusc morocănoşi, pe bulgării care zboară de pe-un trotuar spre celălalt, în apărarea unui joc care nu se stinge niciodată. La Bârca iernile sunt frumoase, la Bârca încă se mai fac oameni de zăpadă, cu sau fără mătură pe post de braţ, cu sau fără alte ornamente care să dea impresia că dincolo de nea există viaţă.

Mi-e ruşine să uit de zilele de sărbătoare când ştiu, de exemplu, cât de frumos e albul de acasă de la Săcărâmb. Săcărâmb, loc sfânt din judeţul Hunedoara, de lângă Deva, unde timpul nu se măsoară în secunde, ci în clipiri, unde anii nu trec convenţional, creionând calendare fără reputaţie, ci trec greoi, amestecând din inerţie trecutul cu prezentul, făcând din ieri un fel de azi şi din azi un fel de niciodată. La Săcărâmb ninge cu disperare, ca într-un colind pe care vocile nu au putere să-l cânte decât în zilele de sărbătoare, ca într-o metaforă ciudată care sparge orice fel de bariere. Acolo, copiii, cuminţi şi îmbujoraţi, se joacă, uneori, de-a iarna, aruncând cu bulgări perfect rotunzi şi zâmbind a ger la fiecare pas. Bătrânii ies la fântâni şi la poartă, ca-ntr-o rugăciune, şi intră în casă abia când mirosul de pâine caldă îi anunţă că s-a scurs prea multă vreme, că întunericul e aproape şi că focul din sobă trebuie readus la viaţă. Acolo, iernile grele ţin loc de tinereţe şi de speranţă, pentru că acolo, şi numai acolo, cerul se apropie de ochii noştri gri, albăstrind brusc fiecare gest şi fiecare tăcere.

Să nu iubesc iarna? Doar pentru că aici, în Bucureşti, ninge rar şi singuratec? Doar pentru că aici, pe strada mea, nu mai trece nimeni care să-mi ştie numele pe dinafară? Vreau să fac un om de zăpadă. Şi să-l mint că are destulă viaţă în pleoape cât să mă ducă, măcar de Crăciun, acolo unde ninge cu voce tare. La Săcărâmb, la Bârca sau la mine-n copilărie…