Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi s-au plasat la alegeri doar pe locul trei, liberalii cer postul de premier pentru Călin Popescu Tăriceanu ca precondiţie a oricărei alianţe.
Pretenţia este exagerată! – au ripostat imediat fruntaşii scrutinului de duminică, PSD şi PD-L. Ce se ascunde însă în spatele lipsei de flexibilitate a conducerii PNL? Să fie doar o tactică de negociere? Pe principiul "mărim miza ca să avem de unde scădea"? Nu neapărat. Mai degrabă cred că liberalii sunt foarte tentaţi de opoziţie, urmărind un avantaj electoral pe termen mai lung. Adevărul este că guvernarea le-ar pune acum imense probleme. Nu doar fiindcă vine criza şi orice formaţiune aflată la putere va trebui să plătească un preţ de popularitate. Oricare din cele două alianţe posibile reprezintă un risc grav pentru PNL.
O eventuală asociere cu PSD ar fi un dezastru de imagine pentru liberali. Ar părea o trădare a electoratului de dreapta. Şi ar da apă la moară PD-L-ului, care se străduieşte de ani buni să convingă că echipa lui Tăriceanu este păpuşită din umbră de social-democraţi. Acest presupus "adulter" ideologic a fost tema celor mai crunte atacuri lansate dinspre Cotroceni pe direcţia Palatului Victoria. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla la anul, când Traian Băsescu se va pregăti pentru alegerile prezidenţiale...
Pe de altă parte, liberalii cunosc perfect primejdiile unei alianţe cu PD-L. Au mai jucat în filmul ăsta. Şi nu au nici un motiv să creadă că scenariul nu se va repeta. Tactica partidului prezidenţial e simplă: ne asumăm toate reuşitele, iar eşecurile le punem în cârca partenerilor de guvernare. Pe fondul crizei economice, povara s-ar putea dovedi insuportabilă pentru PNL.
În plus, nu există nici un fel de garanţii că Traian Băsescu a renunţat la visul său de a "unifica" dreapta sub conducerea sa, punând pe butuci ultimul partid istoric din România. În ultimii ani, PNL a rezistat aproape miraculos unei încercări de absorbţie, unei tentative de lovitură de palat şi schismei aripii Stoica-Stolojan. Toate orchestrate de la Cotroceni. Dacă Tăriceanu nu ar fi fost premier, liberalii ar fi avut mult mai puţine şanse de supravieţuire. Poziţia de şef al Guvernului i-a permis însă să-şi fidelizeze oamenii şi să transmită în teritoriu mesaje puternice. Acesta este un alt motiv pentru care, mai ales în negocierile cu PD-L, PNL nu poate renunţa la pretenţia de a da prim-ministrul.
Şi dacă Traian Băsescu nominalizează un premier liberal, dar nu pe Tăriceanu? Ar fi o lovitură de maestru! În ochii electoratului, preşedintele ar părea conciliant şi înţelept. Dispus să lase de la el. Gata să treacă peste ranchiune şi orgolii pentru binele general. În realitate, el le-ar întinde liberalilor nu o mână prietenoasă, ci o veritabilă capcană. I-ar învrăjbi mai tare decât a reuşit prin Stolojan. Fiindcă, atunci când premierul nu este şi şeful partidului său, inevitabil, în formaţiunea respectivă se creează doi poli de putere. Autoritatea se fărâmiţează. Apar rivalităţi şi lupte intestine. Nici Executivul nu poate funcţiona la parametri optimi. Au demonstrat-o cu prisosinţă guvernele CDR-iste subminate de lipsa de susţinere politică a unor prim-miniştri insuficient de puternici în cadrul propriului partid. În mod evident, o asemenea formulă nu poate fi benefică pe timp de criză. Aşa că nu preocuparea pentru "binele patriei" ar sta la baza impunerii ei.
Alegând premierul, Traian Băsescu poate răsturna echilibrul de forţe din interiorul formaţiunii care va conduce viitorul Guvern. Ce interes ar avea să aleagă un PD-L-ist? Acolo, controlul său este deja total. În schimb, un liberal ostil lui Tăriceanu (ca, de exemplu, Mihai Răzvan Ungureanu) i-ar putea fi mult mai util. Ar submina unitatea PNL-ului şi ar oferi partidului prezidenţial şansa de a se bucura de putere având, ca întotdeauna, un ţap ispăşitor la îndemână. Cine conduce Guvernul răspunde primul în faţa electoratului.
