Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citind presa din aceste zile, un mai puţin ştiutor al realităţilor noastre ar putea crede că România se află pe buza prăpastiei. Mai are doar un ghiont de primit şi va pica, bâldâbâc, în hău.
Muieruşte sterpe îşi smulg părul din cap, bătându-se peste pulpe a jelanie cu tărăboi. Imberbi cu vădite probleme de potenţă agită pumni, dintre literele agramate ale textelor alintate ca fiind editoriale. Motivul, mai mult sau mai puţin recunoscut public, al acestui vaier scris şi vorbit?Idolul muieruştelor şi al imberbilor, Prea Slăvitul Traian Băsescu, Arhanghelul viselor de femei bătrâne, a năşit şi girat alianţa PD-L-PSD de guvernare.
Chiar şi aşa, laş care a sedus presa noastră feciorelnică, lăsând-o cu burta la gură, Traian Băsescu e iubit în continuare.
De aceea, furia cameristelor dezvirginate şi a lacheilor care au luat-o peste bot de la Stăpânul din palat s-a îndreptat către PSD. O deturnare ieftină a mâniei de la cel care le-ar putea administra o scatoalcă la cei care şi aşa au fost şi sunt calul de bătaie al presei cotroceniste. Nu altfel decât nevasta care, stâlcită în bătaie de consort, se năpusteşte asupra pisicii!
Un singur amănunt ar fi suficient pentru a-i aduce pe şmecheri la realitate.
PSD nu s-a aliat cu el însuşi.
S-a aliat cu PD-L.
Citește pe Antena3.ro
PD-L înseamnă însă Traian Băsescu.
Dacă muieruştele şi imberbii ar da dovadă de minimă corectitudine, în aşa-zisa lor principialitate, ar trebui făcut cu ou şi cu oţet artizanul acestei Alianţe, Măria Sa, Traian Băsescu.
Ar fi aceasta o primă observaţie asupra incredibilului spectacol pe care-l dă presa noastră în aceste zile de sfârşit de an şi început de criză.
Reîntorcându-se în chip halucinant la primii ani după decembrie 1989, presa noastră a lăsat baltă analiza, judecata, detaşarea, toate înscrise în statutul profesiei de gazetar, pentru a se deda luărilor de poziţie isterice. Telespectatorul şi cititorul aşteaptă însă de la jurnalişti altceva decât crize hormonale.
Aşteaptă o descifrare inteligentă, lipsită de patimă, a celor ce se întâmplă pe scena noastră politică.
Chirăielile naţionale din aceste zile au un singur motiv invocat:
Două partide, PSD şi PD-L, au ajuns la o înţelegere, urmată de o alianţă de guvernare. Bocitoarele din presă susţin că aşa ceva e imposibil.
Că două formaţiuni până acum duşmane nu se pot alia în vederea guvernării.
Că aşa ceva e unic în istoria noastră postdecembristă.
Dacă singurul argument al uluirii rămâne unicitatea, atunci jeluitorii îşi consumă zadarnic durerea.
Pentru că alierea a două partide şi chiar a două personalităţi până nu demult duşmane nu e deloc o noutate după decembrie 1989.
În 1996, FSN-ul lui Petre Roman s-a aliat cu CDR-ul lui Emil Constantinescu la o guvernare de patru ani.
Inutil să mai reamintim că Petre Roman fusese premierul guvernului sub care au venit minerii în 1990. În 2002, două partide cu programe politice adverse, PNL şi PD, s-au aliat pentru a forma Alianţa D.A. Timp de doi ani după 2004, cele două formaţiuni au avut drept duşman comun PSD.
După 2007, PNL şi PSD s-au aliat în ura faţă de PD-L. La fel s-a întâmplat şi cu personalităţile.
Până în 2007, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu s-au remarcat ca adversari ireconciliabili.
Iată-i acum aliaţi în duşmănia faţă de Traian Băsescu.
Fie şi această scurtă trecere în revistă a alianţelor şi duşmăniilor postdecembriste ar fi suficientă pentru a pune sub semnul îndoielii abordarea hormonală a unui fapt al scenei noastre politice.
La ce-ar trebui să se refere înainte de toate o abordare lucidă a surprinzătoarei alianţe de guvernare dintre două formaţiuni care, până nu demult, s-au duşmănit de moarte? La capacitatea noii formule de a rezista în inevitabila confruntare cu viaţa.
Care viaţă e, din câte se ştie, producătoare prin definiţie de întâmplări pe care mintea omenească, nici măcar cea a Prea Iubitului de la Cotroceni, n-are cum să le prevadă.
Scurta trecere în revistă a alianţelor contra naturii din anii postdecembrişti ne arată că ele au rezistat un timp, pentru că s-au format împotriva unui duşman comun, înfricoşător de puternic la un moment dat: Regimul Iliescu în 1996, Regimul Năstase în 2002.
E lesne de sesizat că alianţa PD-L-PSD nu s-a format din nevoia de a face faţă unui adversar capabil să pună la îndoială existenţa celor două formaţiuni.
Temeiul pe care s-a clădit această alianţă e nevoia de ciolan. Insuficientă pentru a-i da rezistenţă la inevitabilele încercări ale vieţii. Mai ales că Opoziţia din politică şi din presă se conturează deja ca find deosebit de slabă.
În absenţa unui duşman comun puternic, proaspăta alianţă va avea drept adversar pe sine însăşi.
