Debranşarea de România a românilor

Trăim o perioadă de avânt al de­bran­şă­rilor. Tema unei dezbateri găzduite de Antena 3, la care am cotizat şi eu cu câteva vorbe, au fost debranşările. Debranşări de la sistemul centralizat de încălzire, debranşări de la telefonia fixă, debranşare de la apa caldă şi de la apa rece şi de la apa de ploaie. Doi distinşi administratori de bloc au prezentat facturi şi statistici din care rezulta că o bună parte a ro­mâ­ni­lor nu mai pot face faţă scumpirilor pe fondul scăderii drastice a venitu­ri­lor.

Neintrând în priceperile mele chestiunile tehnic-administrative, am meditat, de câteva ori cu voce ta­re, despre debranşarea românilor – e vorba cred despre sute de mii, dacă nu cumva milioane de oameni – de la Ro­mânia. Dezlegarea lor, voită sau for­ţată, de la sistemul naţional de va­lori, de la conştiinţa, până la urmă a apartenenţei la o ţară în care te-ai născut, în care ai rude, prieteni şi mor­minte. Nu ştiu dacă cele 22 de mi­lioane de suflete dispreţuite, cum de­clamă cu indignare realesul nostru preşedinte, de Occident, obligate să fie „râme”, mai sunt cu adevărat în re­censăminte. Eu cred că o bună par­te din populaţia activă a ţării s-a de­bran­şat de România. E risipită, sezo­nier sau definitiv, prin lumea largă.

În Italia, îmi povestea cineva, în numeroase familii de români stabilite în Peninsulă, nu se prea mai vorbeşte româneşte. Din prudenţă, din spirit de autoconservare, având în vedere puseele antiromâneşti din ţara Co­lum­nei lui Traian. Traian al Romei, cel din care ne tragem, şi nu cel din care se trage Elena Udrea. Copiii aces­tor români sunt condamnaţi să nu mai înveţe limba mamelor lor. O întâmplare similară, mai cutre­mu­ră­toare, pentru că s-a petrecut acasă,  mi-a fost povestită de Florica Bradu, cântăreaţă de muzică populară şi profesoară de română. Mergea într-un autobuz spre satul ei, Şicula, din Apuseni. Alături stătea o femeie care ţinea pe genunchi un copilaş de circa 2 ani şi cu care vorbea neîncetat un­gu­reşte.

Era evident pentru mine, po­ves­teşte interpreta, că femeia era ro­mân­că, şi nu româncă de etnie ma­ghia­ră. Am întrebat-o, zice ea, de ce nu vorbeşte cu copilul în limba ei. Mi-a răspuns jenată şi parcă şi speria­tă să n-o audă cineva că soţul ei este un­gur, locuieşte cu părinţii lui şi i s-a pus condiţia, în termeni foarte duri, să nu vorbească româneşte cu cel mic. Amputarea limbii materne, tot o debranşare, se făcea pe traiectul unei comenzi de familie, lesne acceptată de femeie. O mamă slabă sau o persoană, ca multe altele, care se dez­lea­gă uşor şi fără regrete de România? Mircea Eliade mărturisea că, indiferent în ce limbi ale lumii scria sau conferenţia, visele se consumau fără excepţie în limba română. Am visat întotdeauna, mărturisea marele istoric al religiilor, numai în limba maternă.

Ce se petrece cu noi azi? Cum de am ajuns să ne ruşinăm că suntem români? Eroul Adrian Sobaru, cel care s-a aruncat în gol cu mâinile în­tin­se în lături închipuind o cruce în că­dere, acest Crist autorăstignit peste neputinţa şi peste insolenţa Parlamentului, semnala grav lumii că ne-a fost furat nu doar viitorul copii­lor, ci ne-a fost amputată speranţa. Încă o debranşare. Debranşarea de la orice nădejde că mâine ar putea aduce un pic de lumină.

În mod nedrept s-a tot vorbit în aces­te zile, când ni s-a întors dosul la cererea, legitimă credeam, de intrare în spaţiul Schengen, despre nepu­tin­ţe­le diplomaţiei româneşti. Am con­vin­gerea că România dispune încă de diplomaţi de carieră. Oameni care, înainte de a ocupa posturi importante în Ministerul de Externe sau de ambasadori, au stat în umbra altor mari diplomaţi, le-au cărat genţile, le-au conspectat discursurile, au învă­ţat nu doar alfabetul diplomaţiei, ci şi secretele, nu puţine, ale acestei profesii de elită. Ei n-au dispărut aşa cum n-a dispărut, în ereditatea titulesci­ană cu care ne mândrim, şcoala înaltă a relaţiilor internaţionale.

Înfrângerea în chestiunea Schengen ţine de vârfuri. Iar vârfurile se cheamă Băsescu şi Baconschi. În locul diplomaţiei gă­sim aici ţăţismul, ţâvna unor chivuţe învăţate să se păruiască pe treptele cârciumii Cireşica. Cele două plus 12 ţări ale Europei care s-au pro­nun­ţat limpede împotriva acceptării României în Acordul Schengen au motive legitime să ne ţină la distanţă. Iar motivul cel mai dureros e că ro­mâ­nii nu-şi aleg, pentru a fi reprezentaţi în lume, elite, oameni cu carte multă şi cu spirit patriotic pe măsură, ci indivizi asemănători plebei prin grobianism, mojicie, primitivism.

De ce se debranşează atât de uşor azi românii de la sentimentul naţi­o­nal? Pentru că ţării lor i-a fost scos din priză acel contact care o făcea parte din sistemul mondial de valori şi de as­piraţii către umanitate. Iar mâna criminală care a executat gestul nu este de afară, ci din interior. Ne-am făcut-o şi ne-o facem cu mâna noastră. Cu mâna noastră am ajuns cea mai săracă ţară din Europa, cu cele mai prăpădite salarii şi pensii, cu îndatorări nesăbuite pe care le vor plăti amărâţii şi de pe urma cărora profită hulpav sistemul mafiot care a pus stăpânire pe ţară.

Debranşare de la speranţă, debranşare de la viitor, debranşare de la calitatea de a fi oa­meni, şi nu râme. Râmele acelea de la Ocna Mureş care scurmă printr-o baltă de saramură, recuperând resturi alimentare, n-au ajuns în această stare fiindcă „nu le acordă respect colegii europeni”, ci pentru că i-a îm­brân­cit în mizerie şi sărăcie puterea de la Bucureşti. Ea îi dispreţuieşte şi tot ea îi debranşează de la orice şansă de a trăi omeneşte. Se fac într-adevăr debranşări prin blocurile de locuinţe. Mai presus de ele tronează o debran­şa­re ucigaşă care vizează substanţa vitală a acestui popor.