Un declin previzibil – cel al universităților

Ieșirea din lista primelor o mie de universități este doar cel mai recent. De aceea, răspunzând la întrebările doamnei Anca Colibășanu (ziarul Făclia, Cluj), examinez mai larg involuția, pe date verificabile. 

Putem avea o părere sau alta despre ierarhizările de universități. Personal, aș favoriza, ca și altădată, criteriul contribuțiilor originale, de uz public, în locul listelor de publicații de azi. Altfel, invocă criteriile și cer recunoașteri inși sub care în România s-au prăbușit industrii și instituții. În plus, abuzuri grave, de felul ultimilor ani, se pot descoperi la orice oră. 

Chestiunea ratării prezenței în lista primelor o mie de universități nu este oarecare. Nu este, cum se crede, chestiune de mărime a universităților, ele trebuind să fie competitive și în formatul existent. Adevărul, fie și inconfortabil, ar trebui spus gândind instituțiile public și în interes public. Altfel, fără adevăr, se ajunge doar la „explozii” în linie.

Fapt este că educația a trecut prin reformă, după 1989. Așa cum presa specializată din țară și cea internațională au remarcat, în anii 1997-2000, s-a făcut și în România o reformă benefică, racordată la schimbările din lume. S-a făcut reformă analoagă celei care a dus înainte țările vecine și le-a permis apoi să-și mărească competitivitatea.

Ulterior, politizarea deciziilor și amatorismul au indus crizele cunoscute. Ca rezultat, România are acum cel mai mare abandon școlar din Europa, cel mai ridicat analfabetism funcțional, cea mai slabă educație în sate, cea mai extinsă neșcolarizare în pandemie, cea mai mare corupție în instituțiile academice, cel mai amplu import de tehnologii și, desigur, de produse alimentare. Se trăiește pe datorie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, într-o confuzie a valorilor. Ce vine? E destul să citim câteva sondaje: 45% dintre gimnaziali nu înțeleg textele vârstei, iar lectura și dezbaterea scad.

Asemenea indicatori sunt, desigur, alarmanți.  Am arătat la timp că deteriorarea reformei din 1997-2000 va avea efecte funeste (v. Ieșirea din trecut, 2002; Speranța rațiunii. Interviuri, 2006; România actuală. O diagnoză, 2011; Viziune și acțiune. Interviuri, 2021). Starea de azi a educației dovedește că, din nefericire, am avut dreptate. 

La o discuție serioasă, nu se poate ocoli adevărul că în România au fost numiți miniștri ai educației activiști precari, diletanți recrutați de generali spre a le rezolva odraslele, simpli servanți, fără legătură cu domeniul. Cum s-a văzut, unora trebuia să li se șoptească peste umăr răspunsul la întrebări banale. Ca o încoronare, sub un modernism înțeles superficial, Legea din 2011 a rupt educația de dezvoltare. 

UBB, aflată azi în discuție, a urcat scara performanțelor din 1993 încoace și a fost adusă, deja în 1997, prin măsuri de dezvoltare, în fruntea universităților din țară. S-au aplicat reforme chibzuite, ce se pot verifica pe acte, într-o interacțiune cu nevoile societății și cu cele mai bune universități din lume, și cu premiere consemnate internațional. 

În 2011, cum a relatat și presa de atunci, Rectoratul a fost notificat că UBB intră în discuție pentru primele 500 de universități din lume. În regiune, ea împărtășea poziția cu universitatea din Zagreb, cu al cărei rector cooperam. Când am plecat din instituție, în 2012, universitatea  clujeană era în anticamera primelor cinci sute, potrivit clasificării Shanghai, având de partea ei toate evaluările internaționale. Datele sunt arhivate, începând cu Buletinul Informativ (1993-2012) de atunci. 

O universitate se consolidează și se impune cu competență, efort și viziune. A urmat însă declinul lent al UBB, iar, acum, mulți sunt alarmați, pe drept, că nicio universitate din țară nu mai intră în topul primelor 1.000. Rezultat trist, dar anticipat. 

Declinul universităților din țară este frecvent pus de unii concetățeni pe seama creșterii efectivului de studenți, a proliferării învățământului privat, a aplicării Declarației de la Bologna și a excesivei autonomii universitare. Să lămurim lucrurile.

Împreună cu mulți colegi, am lucrat, inclusiv ca ministru al educației naționale (1997-2001), la a lărgi accesul cetățenilor la studii. România era și în 1997 pe ultimele locuri în Europa la ponderea studenților în populația țării. Foarte mulți tineri nu puteau studia ca urmare a unor examene de admitere discutabile, asistate de o „industrie a meditațiilor” costisitoare și, în fond, de un „învățământ paralel”. Ca ministru, am transferat admiterea în competența universităților și am creat „colegii universitare” în orașe satelit ale marilor centre. 

Dar nimeni nu a spus vreodată că trebuie scăzută exigența la examene. Scăderea s-a petrecut ulterior, pe fondul erorilor ministeriale și al mentalității „ajunsului la bani iute, cu orice mijloc”. Am inițiat „colegiile universitare” - personal am fost implicat la Bistrița, Sfântu Gheorghe, Sighetu Marmației, între altele -, dar ținta era ca ele să devină competitive. Acum, în consecința Legii din 2011, toate sunt simple „extensiuni”. Iar pe canalul lor, licențiatul ajunge azi mai slab decât subinginerul de altădată și nu poate concura maistrul sau șeful de echipă.