Decont aspru pentru lustragiii lui Mircea Lucescu

Românii de-acasă şi românii din deplasare au fost cam totuna la mijlocul acestei săptămâni. Mă refer, desigur, la cramponaţi şi la acel fotbal căruia am reuşit noi să-i confiscăm mai toată partea de înjurătură. Şi, din acest punct de vedere, intermediara din liga miticistă nu a fost una surprinzătoare. Ea a şlefuit cu cinstită hărnicie aceleaşi superlative ale mediocrităţii. Porţia de pus pe gânduri ne-a fost oferită de această dată de prestatorii afacerilor externe. De reprezentanţii noştri răzleţi prin Liga Campionilor. Primul care a căzut pe bec a fost Cristi Chivu. Victimă de duzină, victimă care nu-i prea atinge pe lăutarii propagandei la sentiment. Au urmat Răzvan Raţ şi Mircea Lucescu. Şi cu Raţ ar mai fi cum ar mai fi. Pentru că şi el este destul de lejer împăturit de presă în reproşuri. De belea este cu Mircea Lucescu. Cu nea Mircea. Când tocmai Il Luce îţi face rost de necazuri, nu mai poţi rămâne în hainele de purtare ale revoltei. Ţinuta ritualică a întristării trebuie să fie una impecabilă, la fel de impecabilă precum imaginea pe care vopsitorii obedienţi i-au zugrăvit-o maestrului în decursul timpului. Cristi Chivu a comis-o din nou şi plăteşte pentru asta. Este clar că el traversează o perioadă nefastă. Accidentările i-au şubrezit putinţa. Dar dorinţa de a fi serios în treaba sa a rămas aceeaşi. Din acest dezechilibru s-au născut nefăcutele lui Chivu, nefăcute pentru care plăteşte cu vârf şi îndesat. Presa din Italia îl taxează fără menajamente. Dar corect. La fel de corect cum l-a şi elogiat atunci când Cristian Chivu a avut prestaţii de excepţie. Nedrepţi au fost şi sunt în continuare aricii şi pogonicii de-acasă. Cei care au fost extrem de leneşi în reacţia faţă de marile performanţe ale lui Cristian Chivu, cei care transpiră însă atunci când este vorba despre înjurătură. Chivu a câştigat anul trecut trofee care legitimează adevărate statui ale fotbalului. Isprăvile sale nu s-au bucurat însă de afişaj corespunzător, pentru că nu au fost însoţite de acea frivolitate care bucură prostimea. Iar acum nu plăteşte doar pentru că a fost eliminat în două meciuri consecutive. Plăteşte şi pentru tupeul de a fi rea­lizat acele performanţe care nu sunt pe înţelesul proştilor. Proştii nu apreciază succesele. Pe ei trebuie să-i încânţi cu succesuri. Meciul Barce­lonei cu Şahtior s-a ridicat la nivelul spectacolelor de excepţie. Spaniolii au jucat un fotbal persecutant pentru adversar. Şansa victimelor nu ar fi fost decât aceea de a se juca cu două mingi. Fiindcă una era deja confiscată. În astfel de situaţii, micuţii nu au decât şansa de a-şi odihni capul pe tăietor şi de a se lăuda că, la final, au rămas totuşi cu echipamentul pe ei. Diferenţa de valoare scuză pro­porţiile scorului şi chiar îi graţiază pe învinşi de povara penibilului. Povara penibilului, a unui penibil impecabil, îi îngroapă însă pe cei care au lustruit avancronici deşănţate ale evenimentului. Mai ţineţi minte cum scuipa Guardiola în sân pentru a evita, înaintea tragerii la sorţi, o eventuală întâlnire cu Şahtiorul. Mai ţineţi minte cum tremurau chiloţii pe neexperimentatul Guardiola când sorţii au decis totuşi ca el să fie examinat de chiar Împăratul Romei. Mai ţineţi minte cum declaraţiile de comple­zenţă ale lui Guardiola ne erau traduse de slugile publicităţii ieftine ca adevărate documente ale ca­pitulării. Or fi plăcute excursiile fotbalului. O fi prea mică diurna în ra­port cu pofta de viaţă. Dar decontul exagerărilor este atât de umilitor, încât nici o recompensă nu-l face acceptabil. Mircea Lucescu ştie să-şi facă treaba şi nu poate fi ajutat în acest sens. Dimpotrivă. Încărcătura peste măsură îi face rău. Fiindcă se trezeşte vorbind când nu trebuie. Intervenţia sa peste Raţ, atunci când acesta făcea decla­ra­ţii în direct pe TVR, este descalificantă. Acea intervenţie l-a învins mai urât pe Mircea Lucescu decât Guar­diola.