Democratia intre realitate si fatada

Calificarea unui regim drept democratic este legata de un minimum de criterii intre care alegeri libere si oneste, pluralism, constitutionalism si respect, deci protectie(...)

(...) pentru drepturile umane si civice (inclusiv dreptul la proprietate). Altminteri, avem de-a face cu „democratii controlate" ori „democratii de fatada".

Ceea ce se numeste al treilea val al democratizarii (un concept propus de faimosul politolog Samuel Huntington) a inceput in 1974 o data cu prabusirea regimului autoritar din Portugalia si revolutia garoafelor din acea tara. La vremea respectiva, pe plan mondial, doar 40 de state erau democratii veritabile. Existau, desigur, asa-numitele „democratii socialiste" din blocul sovietic, regimurile leniniste din Asia, Cuba lui Fidel Castro, precum si „democratiile nationale" din Lumea a Treia. Nu este nevoie sa demonstram ca nici unele dintre ele nu aveau nimic de-a face cu ceea ce se considera a fi democratii reale. Dimpotriva, regimurile comuniste, intemeiate pe retorica democratiei de masa, erau de fapt sisteme birocratic-oligarhice, represive, intemeiate pe anihilarea drepturilor umane, colectivism etatist si distrugerea societatii civile.

Anii care au urmat au coincis cu un formidabil fenomen politic si social: globalizarea democratiei. Politologul Larry Diamond, de la Hoover Institution din California, vorbeste in mai recentele sale scrieri despre universalitatea democratiei. Pentru Diamond, prabusirea regimurilor comuniste, ca si avansurile democratiei in Asia, Europa de Rasarit si Centrala, precum si America Latina sunt expresia unei tendinte generale. Exceptia cea mai flagranta o reprezinta lumea araba, in care s-a observat o deteriorare a gradului de toleranta (si asa scazut) in raport cu drepturile umane.

Revolutiile din 1989 si perioada care a urmat au dovedit persistenta acestui proces de extindere si adancire a democratiei. Nu lipsesc desigur cazurile gen Rusia ori Venezuela, unde remarcam resurectia unor modele de comportament politic autoritar. In cazul Rusiei lui Vladimir Putin sistemul de institutii care se controleaza reciproc si separarea puterilor, componente esentiale ale democratiei moderne, au fost treptat degradate. Cuvintul lui Putin a devenit in momentul de fata termenul final al dezbaterii (atata cat mai are loc in fapt). Neutralizarea adversarilor politici, limitarea libertatii presei, cultivarea prin presa obedienta a imaginii liderului drept salvator al natiunii sunt elemente care submineaza profund natura procesului democratic din Rusia. Nu putini sunt cei care pun azi sub semnul intrebarii sansele supravietuirii institutiilor democratice in acea tara. Alarmant este faptul ca in sondaje intreprinse in 2003, 30 la suta din cei interviervati privesc in chip pozitiv democratia, cata vreme 34 la suta considera ca „autocratia este uneori preferabila". Preferinta pentru democratie in Asia este de 59 la suta, iar in Africa 69 la suta. Sa mai amintesc faptul ca acelasi sondaj arata cum 26 la suta dintre rusi ar vota (cu certitudine ori probabil) pentru Stalin daca acesta ar candida astazi (v. articolul lui Seth Mydans, „Give Me Liberty, but Not Too Much: This is Russia", in New York Times din 21 aprilie 2004).

Pe scurt, factorii care au favorizat cel de-al treilea val democratic sunt: dezvoltarea economica si a unor unor grupuri sociale (clasa de mijloc) pentru care autoritarismul a devenit anacronic; pozitia tot mai deschisa spre democratie a bisericii catolice (in America Latina, de pilda); actiunile internationale (politica presedintelui Carter, apoi presiunile Administratiei Reagan asupra dictaturilor de tip sovietic din Europa), dinamismul societatii civile, precum si schimbarile din normele internationale o data cu introducerea democratiei drept un drept uman.

In perioada de dupa 1989, unele din fostele state comuniste din Europa au rupt cu trecutul in chip radical. In altele, precum Romania (1990-1996), s-au constituit sisteme politice hibride, combinatii de autoritarism rezidual cu populism activ sub aparenta institutiilor democratice. Presiunile externe (NATO, UE) si alternanta reala din viata politica au condus treptat si nu fara dificultati la un nou cadru pluralist (fragil, dar nu inexistent), care permite o lupta reala pentru apararea si promovarea valorilor liberale. In pofida unor afirmatii ce tin de jocul electoral, alternanta la putere s-a dovedit in cazul Romaniei (dar si al Ungariei si Poloniei) esentiala pentru buna functionare a institutiilor si credibilitatea proiectului democratic insusi (in pofida perpetuarii climatului „bizantin" din viata publica).

Pe de alta parte, nationalismul elitelor politice si intelectuale a dus la utilizarea distructiva a crizei economice si sociale din fosta Iugoslavie si la catastrofele umanitare, inclusiv politica de genocid practicata de regimul Milosevici. Sa nu uitam: postcomunismul din Balcani a fost marcat de recrudescenta unor discursuri si practici populiste menite sa destrame precarele constructii democratice nascute din ruina regimurilor leniniste. Saracia, coruptia endemica, aparitia unor decalaje economice socante si absenta (ori ineficienta) posibilitatilor institutionale de a trage la raspundere pe cei vinovati sunt tot atatea cauze pentru aparitia unor stari de nemultumire in raport cu ceea ce multi cetateni percep drept un simulacru de democratie, iar unii ganditori numesc democratie non-liberala.