Democraţia şi timpul

"Toate îşi au vremea lor, şi orice lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei(!)….."( Ecc 3, 1-3) S-ar părea că vremea democraţiei este permanentă – că ea poate fi instituită oricând şi oriunde, că nu trebuie suprimată niciodată şi nicăieri. Aşa şi este, întrucât dincolo de o existenţă politică, democratică, ori înaintea instituirii acesteia, condiţia omului nu este demnă de a fi numită umană. Problema, singura, în privinţa acestei aprecieri, constă doar în a crea o societate democratică din care au fost înlăturate vestigiile vechilor comportamente, manifestări, poziţii administrative şi politice, atribuite persoanelor supuse şi poate chiar  devotate, ori aflate la conducerea unor structuri dictatoriale de guvernare şi care persistă în conduita lor antidemocratică. Odată respectată această condiţie, întreaga istorie devine o vreme a democraţiei. Suferim şi astăzi, însă, de faptul că trei - cel puţin trei – elemente fundamentale în existenţa democratică  au fost introduse în legislaţia României înaintea pregătirii vremii lor: inamovibilitatea judecătorilor, subsidiaritatea administrativă şi principiul legalităţii averii pentru care nu s-a demonstrat juridic ilegalitatea obţinerii. Toate acestea sunt principii de o enormă valoare ca suport constituţional democratic, atâta doar că inamovibilitatea magistraţilor a fost încorporată  în legislaţie drept regulă decisivă pentru siguranţa justiţiei, pe când încă nu se ştiau prea multe lucruri despre nivelul de siguranţă al biografiei tuturor magistraţilor. România are şi a avut continuu pe terenul dreptului, ca judecători personalităţi excepţionale atât în practică pe cât şi în calitate de mari teoreticieni ai actului juridic, dar nu a avut doar astfel de oameni. Inamovibilitatea a fost generos atribuită tuturor magistraţilor. Subsidiaritatea administrativă – a nu lua la niveluri înalte, în structurile centrale de conducere, hotărâri care pot fi adoptate la niveluri mai joase, eventual de către autorităţi locale – a creat, aşa cum am anticipat atât ca oficial eu însumi, cât şi în comentarii publicate prin medii, întregul dezastru al corupţiei scăpată de controlul ceva mai riguros al unor instituţii apte să analizeze ansamblul fenomenului infracţional. Rezultatul  subsidiarităţii poartă numele aşa zişilor ,, baroni locali’’. În sfârşit, averile care nu îşi au explicaţia în totalul veniturilor legale, transparent controlabile de către un aparat administrativ eficient de ce mai au nevoie  spre a fi considerate ilegale? Iată trei lucruri nu doar bune, dar şi strict necesare funcţionării unui stat de drept, care însă  au propagat efecte nefericite, sensibile şi astăzi prin adoptarea lor fără pregătirea obligatorie a unei vremi destinată să le aparţină.