Dependența de iubire și dependența de persoana iubită

Serghei Nicolaevici Lazarev citează în cartea sa, ”Diagnosticarea karmei – Privire în viitor”(Ed. Dharana) o poveste indiană în care ”mirele vine la mireasa lui și bate la ușă. Ea întreabă; ”Cine e?” ”Sunt eu” – zice el și ea nu-i deschide. Aceeași poveste se repetă a doua și a treia oară. A patra oară el vine la ușă și, la întrebarea ei: ”Cine e?”, răspunde; ”Tu ești” și atunci ea îl lasă să intre”. Lazarev comentează: ”De ce proceda ea în felul acesta? Fiindcă îl iubea? De ce n-a plecat el după prima, a doua, a treia încercare? Fiindcă o iubea. Iar dacă amorul lui propriu s-ar fi dovedit mai presus de iubire, el și-ar fi înfoiat penele, și-ar fi pus coada pe spinare și ar fi plecat în goană, roșu de furie și indignare. Însă tânărul a înțeles în inima sa că mireasa lui îl iubește, dar ceva ascuns înlăuntrul lui o împiedica să-l accepte. Ei, bine, ego-ul lui, importanța propriei lui persoane, eu-l lui erau mai presus de iubire, dar dacă omul e gata să renunțe, în numele iubirii, la eu-l său, la ego-ul său, la dorințele sale, atunci iubirea lui îi va face fericiți pe amândoi. Dacă el nu va reuși să facă acest lucru, iubirea îi va crea probleme. (...) Dependența de persoana iubită dă naștere umilinței în fața ei, apoi înrăirii și urii. Dependența de sentimentul iubirii dă naștere demnității, blândeții și răbdării”...

Larzarev vorbește aici despre cea mai înaltă formă de iubire, despre acea iubire vindecătoare, singura stare de care putem depinde în viața noastră, fără a trăi ura, înrăirea și agresivitatea, fără să ne facem rău nouă înșine. Să nu depinzi de persoana iubită, dar să depinzi de iubire, iată ideea noastră de astăzi. Dependența de persoana iubită l-ar face pe mire să renunțe, să se înfurie, să devină agresiv și nemulțumit, dar el – din dragoste – renunță la ego-ul său și, prin aceasta, oferă iubire. Iubirea te face să devii celălalt, să fii cel iubit și, în cele din urmă, să înțelegi unde greșești când vrei ”să intri în viața celuilalt”, dar nu ți se permite. Iubirea mirelui – iată- nu se supără, nu se înfurie, nu pleacă la primul refuz, nu dezarmează pentru că ușa nu i se deschide, nu e nemulțumită și nu judecă, nu se întreabă ce-i în neregulă cu mireasa, ci înțelege că în sine, în propriul suflet e ceva incomplet. Când ușa iubirii e închisă, întreabă-te doar; ”Ce-i în neregulă cu mine”? Oare iubesc eu destul? Oare dragostea mea e destul de puternică, destul de sinceră, destul de răbdătoare și de frumoasă, încât să renunț, în numele ei, la toate dorințele mele omenești, la așteptările mele, la sentimentul că ceva mi se cuvine, că celălalt trebuie să facă ceva anume, la frustrarea mea, la suferința de a nu primi ce am cerut? Iubirea mea depinde de comportamentul persoanei iubite sau sunt dependent numai de iubire și iubirea mea e mai presus de piedici, de refuzuri, de frustrări, de valorile omenești, care crează agresivitate în suflet și ucid iubirea? Întrebarea pe care vreau s-o aduc în discuție astăzi și căreia putem să-i răspundem cu toții( și nu doar în relația cu persoana iubită, ci cu toate ființele apropiate din viețile noastre) este; iubesc eu sau sunt iubirea mea depinde de oamenii apropiați? Iubesc eu sau, la cel mai mic refuz, la cea mai mică bătaie a vântului, la cel mai mic semn de frustrare mă înfurii, sunt nemulțumit(ă), emit agresivitate și poluez lumea, ca și pe mine însumi, cu pretențiile mele? Eu-l meu, omul din mine e mai presus de iubirea mea? Să nu pui nimic mai presus de iubire, spune Lazarev, căci toate valorile în numele cărora renunțăm la iubire ne îmbolnăvesc și ne crează toate problemele ce trec prin viețile noastre, începând de la cele materiale, spirituale, sufletești și terminînd cu cele ce apar în relațiile de viață. Iubirea nu se supără, iar dacă se supără în virtutea inerției omului din noi, tot așa de repede renunță la supărare. Iubirea are răbdare, înțelege și iartă și, mai ales, ”știe” că problema, care pare a fi creată de cel iubit, se regăsește într-o atitudine interioară incorectă, în propria stare lăuntrică, în una care n-a izbutit să atingă iubirea. Din inima și din mintea omului se nasc atitudini și comportamente omenești, dar din iubire se naște răbdarea, acceptarea, toleranța, iertarea, bunătatea și blândețea și toate acestea echivalează cu renunțarea la egoul nostru. Un om iubit se poate purta rău. Un om iubit ne poate crea necazuri. Un om iubit ne poate supune la încercări și ne poate arăta o față omenească tulburătoare, dar sufletul nostru plin de iubire nu cedează, nu renunță la dragoste, nu se supără definitiv, ci se întoarce, ca mirele din poveste, la ușa miresei, dar fără eu-l său omenesc; doar cu dragoste, doar iubirea poate deschide ușa către celălalt, iată ce idee frumoasă!