Derbiuri interne la Steaua şi Dinamo

Derbedeismul asupreşte fotbalul într-o manieră categorică. Cluburile care-şi duc traiul în linişte, cluburile care-şi văd de fotbalul lor şi nu ţin în nici un fel trena scandalului par că nici nu există. Clasamentul pe puncte rămâne doar o făcătură contabilicească. Rapidul a urcat tiptil în fruntea acestei ierarhii. Dar despre giuleşteni se discută economicos. Dacă Taher şi Copos nu mai au nimic de împărţit, dacă Nati Meir nu se mai dă investitorul providenţial la Rapid, dacă antrenor nu mai este vreun portughez reşapat care-şi protejează achiziţiile, n-ai din ce să mai faci subiectele de mare audienţă. O fi zicând Nae Manea despre Adrian Iencsi că acesta reuşeşte să-i unească pe rapidişti într-un grup de forţă. O fi reuşita lui Iencsi meritorie şi benefică în competiţie. Dar reuşitele şi starea de normalitate nu forţează înjurătura, nu generează proteste, bagă în şomaj orice pretext al manifestărilor găşcare. Şi, atunci, n-ai încotro, te duci către subiectele care sparg monotonia, te duci către Steaua, te duci către Dinamo, pentru că acolo-i golănia în floare. Ţine pe-aproape şi Universitatea Craiova. Adică echipele care altădată realizau performanţe istorice şi care par să trăiască acum într-un prezent obosit.

Aventura lui Bonetti la Dinamo a ars repede, a ars pasional, a avut darul să lase în urmă impresii puternice. Rezultatele obţinute de italian la echipă au fost contradictorii, ilogice, înfrăţite cu întâmplarea. Atunci când Bergodi părăsea Steaua, Bonetti era elogiat de dinamovişti. Tot atunci spuneam că Bonetti nu atinge pământul, dar că plutirea sa nu va fi durabilă şi că va veni degrabă momentul aterizării forţate, momentul prăbuşirii. Ceea ce s-a şi întâmplat. Mai repede decât mă aşteptam. Mai repede şi chiar mai nervos decât mă aşteptam. Prezenţa la Dinamo şi plecarea lui Bonetti de Dinamo au urmat un scenariu diabolic, parcă anume ticluit. Rezultatele obţinute de italian i-a perpelit îngrozitor pe suporteri. Dar au reprezentat un examen dificil şi pentru conducătorii clubului. Ele au reuşit să dea jos masca purtată de şefii dinamovişti, au scos la iveală tensiunile severe care-i separă pe aceştia în funcţie de interese, deseori chiar personale. Nicolae Badea şi Cristian Borcea s-au definit a fi reprezentanţii a două grupuri rivale, lupta acestora pentru supremaţie în club reprezentând cancerul care-i macină pe dinamovişti mai abitir decât adversarii definiţi ca atare de competiţie. Spectacolul în arenă continuă şi până ce nu va exista o victimă certă la Dinamo nu va fi linişte.

Gigi Becali este suprem la Steaua. El face şi desface de unul singur, după cum îi este pofta. Pentru el, cel care nu are opozanţi la nivelul conducerii, a fost inventat protestul galeriei. Şi în acest caz taberele conflictului intern sunt mai performante decât echipa, echipă ale cărei interese sunt ignorate în primul rând tocmai de cei care pretind că o iubesc. Nici în rezolvarea conflictului de la Steaua nu întrevăd vreo soluţie raţională. Dacă Becali nu va renunţa de bună voie, va trebui să aibă răbdare, să aştepte până când contestarea nu va mai fi la modă. Până atunci, aşteptăm provincia!