Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă cuprinde o melancolie blegoasă când mă gândesc la noi. Care are cumva legătură chiar şi cu filozofia, vreau sa spun cu metafizica. Mă gândesc la noi şi nu-mi vine să mai fac nimic. Ne-au bătut şi bosniacii. Păi atunci de ce? Pentru ce? Cu cine? Până când? Ciprian Marica. A dat un gol senzaţional, o sclipire, precum atâtea altele care ne-au orbit de-a lungul istoriei. După care iarăşi tabardeală! Ne apucăm de corupţie. Senzaţional, nu poţi să te uiţi decât cu coada ochiului, ca la scenele de erotism, dintre adolescenţi, petrecute în metrou. Arestări, elicoptere, am încercat să-l identific pe Bruce Willis da’ m-a furat acţiunea. Răzvan Lucescu nu vorbeşte despre demisie. Probabil pentru că nu este cazul fiindcă e meciul cu Luxembourg şi echipa are nevoie de un lider. Da, aşa o fi... ce să zici? Ce s-o mai fi întâmplând cu vameşii aia, grămadă, arestaţi? Oare au condiţii de depozitare conform normelor Uniunii Europene, ca să nu zic ale lumii civilizate, sau stau unu’ peste altu’ ? Bre, părerea mea de profan: bosniacii ne-au călărit pentru că nu le-a fost nicio secundă frică de faptul că am putea să-i călărim noi pe ei. Au luat golul lui Marica exact ca pe o aspirină. La fel cum, mi s-a părut mie, a înghiţit Răzvan Lucescu umilirea pe care ne-au tras-o bosniacii. Am înţeles că Marius Petcu are probleme, liderul ăla, asistent medical de profesie, care a luat pulsul afacerilor fără calificarea necesară. L-am văzut trist. L-am citit cum negocia patrujdemii de euro la fel cum mă tocmesc eu cu prietenii când vine nota de plată la bere. După aia îi luceau în ochi lacrimi de fericire, când s-a văzut învingător în faţa procurorilor şi liber ca Adrian Severin în faţa negocierilor privind contractele de lobby. Lu’ Lucescu ăl’ mic nu-i luceau ochii după partida cu Bosnia. Avea o privire, cum să-i spun?, aşa... ca Emil Boc faţă cu naţiunea română. Mă preocupă soarta vameşilor ălora. Că au şi ei familii. Poate îi torturează ca să dea declaraţii incriminatorii la adresa te-miri-cui, şi ei rezistă eroic. Alta: cine i-o fi înlocuit pe aceşti martiri ai şpăgii, că eu cred că nu le e deloc uşor să suporte povara morală pe care o au de dus în faţa atâtor drumeţi, pelerini ai vămilor. Da-da-da. Cum spuneam... stau şi mă gândesc... am ratat victoria cu Bosnia... asta e! A ratat şi Pepe căsnicia cu Oana. Nu-i nimic! Şi Irinel a ratat-o p-a lui cu Moni, au şi un copil, şi uite că nu s-a terminat lumea. Ratăm, ratăm, stimaţi compatrioţi. Ghinion! Ptiu, fir-ar a dracu’. Mă uit pe geam şi mă gândesc la Traian Băsescu. Mare om! Fabulos!! Unic printre pământeni !!! A reuşit să dilate timpul, să facă din cinci minute, ani, ani de zile, mulţi, neştiut cât de mulţi. De ce nu-şi dă demisia Emil Boc pentru a se scăpa în primul rând pe sine de un calvar? Nu se ştie. Parcă vorba aia, la mişto, dar profund românească, “ţara moare dar nu se predă”, iată, prinde aripi şi se înalţă pentru a ne purta idealurile de prosperitate şi de mai bine deasupra şi în văzul întregii lumi. Sorin Blejnar. Alt motiv de melancolie. Daaaa... ”un actor grăbit”. “Văd cum cauţi în grabă cuvinte care mă mint. Vrei să joci un alt rol dar nu poţi convinge. Un actor grăbit care a şi uitat ce a rostit pe scenă, bucuros că rolul a fost uşor, aleargă iar spre un alt decor”. Parcă mi-e dor de mine când îmi aduc aminte că melodia Laurei Stoica îmi crea doar străfulgerări emoţionale – pe care, e adevărat, le credeam veşnice – şi nu melancolii blegoase – pe care, e adevărat, le cred trecătoare. De vremea când nume de fete şi de prieteni se lăfăiau în mintea mea pe spaţiul în care, acum, se înghesuie Răzvan Severin, Sorin Lucescu, Marius Blejnar, Petcu Emil, Traian Boc, Adrian Băsescu.
