Despre criză să ne rugăm la capitalul străin

Unele măsuri de tip anticriză sunt prevăzute în noul buget pe linia încurajării unor sectoare, precum agricultura, unor segmente economice, precum Întreprinderile Mici şi Mijlocii, şi unor activităţi sensibile, precum exporturile (mecanisme de garantare a creditării şi de protejare împotriva riscului valutar).

Aceste măsuri, pentru care s-a dus o bătălie serioasă în triunghiul guvern-patronate-sindicate, sunt de o mare importanţă. Impactul lor însă - şi nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece! - nu va putea fi pe potrivă. Ele nu vor reuşi să împingă economia. Şi poate nici măcar să-i oprească scăderea. Recesiunea este probabil inevitabilă. Şi, să fie clar, nu cumva din cauza faptului că nu sunt suficiente aceste măsuri sau că nu li s-a acordat o amploare mai mare! Ci din cauza unei realităţi, despre care nu se poate înţelege de ce nu se vorbeşte. Economia din România nu mai depinde de români, adică tocmai de cei care au convenit aceste măsuri, de cei care s-au bătut pentru ele, de cei care s-au înfruntat pentru ele: guvernanţi, patronate, sindicate.

Capitalul privat autohton are o poziţie marginală în economie. Statul român, după ce şi-a cedat aproape toate poziţiile-cheie din economie, mai bâjbâie şi el pe ici-pe colo. Să fim realişti, doar sindicatele mai dau o luptă cu noul şi adevăratul stăpân, deşi, să recunoaştem, mişcarea sindicală menţine încă o adresă greşită: statul şi patronatele româneşti!

Capitalul străin este noul şi adevăratul stăpân al economiei din România. Întreaga axă majoră a economiei - producţia de petrol, jumătate din producţia de gaze, producţia de carburanţi, distribuţia de electricitate, distribuţia de gaze, distribuţia de carburanţi, producţia de oţel, producţia de ciment, producţia de materiale de construcţie, metalurgia neferoaselor, telefonia fixă, telefonia mobilă, aproape întreg sistemul bancar, întreg sistemul de asigurări - se află în mâna capitalului străin. La acesta sunt pârghiile. La acesta se găseşte decizia economică. În condiţiile actuale de criză - şi se ştie din toată istoria mondială a crizelor că ieşirea din criză se face de cei puternici pe seama celor slabi! -, nu ne rămâne decât să ne rugăm, nu este clar dacă la Dumnezeu sau direct la stăpânul de pe pământ, ca acesta din urmă să nu ne calce în picioare, amintindu-i în rugăciune că adevăratul cioban doar tunde oile, nu le jupoaie!

Altfel, în ce priveşte propria ogradă, statul a făcut un pas potrivit cu actualul buget. Pe de o parte, pentru că, prin prevederea unui deficit bugetar relativ strâns (2% echivalent PIB, dar-ar Dumnezeu să poate fi şi respectat!), limitează amploarea celei mai grave probleme a actualului context: finanţarea, care a devenit dramatică prin dificultăţile de acces şi cost determinate de criza financiară şi economică internaţională. În plus, printr-un asemenea deficit se pune o stavilă delirului, inspirat de echipa Tăriceanu-Vosganian, prin care statul turna gaz peste focul deficitului extern, deşi acesta din urmă constituie de mult cea mai gâtuitoare constrângere a economiei.

Pe de altă parte, bugetul pe 2009, prin cvasiîngheţarea salariilor şi pensiilor (creşterile prevăzute nu acoperă rata cea mai probabilă a inflaţiei), opreşte extinderea
cangrenei pe care o alimentează în economie principala boală de care aceasta suferă: supraconsumul în raport atât cu producţia, cât şi cu posibilităţile reale ale economiei. Cei cu venituri mici urmează a fi sprjiniţi, o măsură efectivă fiind introducerea pensiei minime garantate. Dimpotrivă, unele din anomaliile din sistemul de salarizare bugetară (sporuri şi indemnizaţii folosite în abuz) sunt abolite sau limitate. Singura problemă în domeniu este aceea ca, prin cele câteva iniţiative adoptate, să se fi deschis de fapt uşa pentru aşezarea pe baze rezonabile a întregului sistem de salarizare din sistemul bugetar, care să elimine inechităţile şi discrepanţele, unele aproape aiuritoare, care s-au tot adâncit în anii din urmă.