Despre...destin!

Când vorbim despre destin, alegerea mea personală este ...o teorie a doctorului David Hawkins care spune că viața noastră este determinată în anumite aspecte ale ei, pe care nu le putem schimba( avem deja diferite ”scrieri” în gene, în coromozomi și, între altele, avem scris acolo și momentul morții noastre, motiv pentru care frica de moarte, spune Hawkins, e o iluzie, căci atunci când vine, nu mai poate fi evitată, iar când e evitată, n-a venit momentul scris). Pe de altă parte, viața este făcută dintr-o sumedenie de alegeri, care-i pot schimba dinamica, textura, mireasma și drumurile și asta se întâmplă cu fiecare gând al nostru și cu fiecare mișcare. Dar gândurile, mișcările, adierile trăirilor noastre sau căldura lor înnăbușitoare, neașteptatul, necunoscutul și cunoscutul se întâmplă, spune Hawkins, în limitele unor hotare ”ale conștiinței determinate” sau ale unui câmp energetic, care ne însoțește încă din momentul nașterii noastre. În acest câmp, ființa umană are de învățat propriile sale lecții, ce i se dezvăluie prin poveștile de viață prin care pășește încă din copilărie. Umbrele ce se arată ființei au nevoie să fie supuse unui fel de proces alchimic, capabil să transforme întunericul în lumină și inconștiența în conștiență, dar trasformarea are loc doar la nivelul de conștiință care ne-a adus pe lume, strict între propriile noastre hotare. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că suntem destinați să trăim în această lume doar la nivel fizic, căci starea noastră de conștiință, deja scrisă de la naștere, crează limitele și libertățile lumii în care ne vom mișca, vom iubi, vom manifesta prea multă blândețe sau prea multă furie, vom înțelege și vom visa! Parcă totul sună a destin”, parcă totul sună a ceva ”deja scris”, nu-i așa? Atâta vreme cât libertatea pare să ne surâdă doar între limitele date de ”lumina” ce ne-a adus pe lume, atunci fiecare dintre noi are un destin personal între aceste limite și puterea de a-l atinge, care stă – pare de la sine înțeles – în alegerea personală a fiecăruia, indiferent care-i nivelul său de conștiință.

Eu cred că, dincolo de aceste forme ale destinului fiecărei ființe, există un destin universal, un destin al tuturor, al cărui simbol se poate să fie însăși ”crucea”. Cred că toți oamenii poartă acest destin al crucii și cred că fiecare urcă în această existență propria sa Golgotă. Mă gândesc la ”Drumul Crucii” acum , fiindcă suntem în săptămâna Patimilor Mântuitorului; patimile lui, durerile și lacrimile lui, sacrificiul și această sfâșietoare condamnare a trupului la durere îmi pare...un simbol care descrie însuși destinul universal al omului. Pare că, oriunde și oricând există un om, există și crucea sa; această existență pare imposibilă fără propriul Drum al Crucii, iar crucea-i ca mărime la nivelul de conștiință deja destărimea. Crucea e un destin al fiecăruia, cu alte cuvinte... ! Sau, cum spune o vorbă populară, ”Dumnezeu îți dă cât poți duce”! Puterea de a duce crucea ta e și ea acolo și atunci...se ivește speranța și, de ce nu, bucuria că nu ne este dat mai mult decât putem și ceea ce ne e dat, putem purta. Destinul nostru este să putem duce orice provocare ne apare în cale, să depășim obstacolele care ne întâmpină în această viață și să creștem, să evoluăm, să învățăm, să iubim, să gândim, să trăim la nivelul ce ne este, deja, scris. Destinul universal al omului pare a fi destinul conștiinței, care evoluează prin pașii și prin înțelepciunea fiecăruia dintre noi. Noi s-ar putea să fim precum furnicile care adună paie pentru părticica lor de mușuroi, iar mușuroiul să fie conștiința însăși. Destinul nostru de ființe ce ”pătimesc”, dar nu mai mult decât putem, ne face pe toți părtași la destinul Mântuitorului, care și-a urmat misiunea/propriul destin pe Pământ în deplină acceptare. Poate că și noi avem nevoie să acceptăm că existența însăși conține un drum personal al Crucii și, poate, am trăi disperările, lacrimile, tristețile, pierderile și năpăstuirile acestei vieți în mod conștient, consimțind că-n ele trebuie să fie un sens mai profund, mai înalt, mai frumos și mai...înălțător. Poate ne-ar ajuta să vedem la lumina zilei că fericirea celorlalți nu-i așa de întreagă pe cât o vedem noi, ci-i – poate – expresia destinului individual, care nu-i scăpat de propria cruce, căci crucea pare a fi elementul comun al tuturor ființelor, indiferent de conștiința care le-a adus pe lume. Dacă acesta-i scenariul posibil al existenței, suntem destinați să suferim și, în același timp, să atingem cea mai înaltă formă a ființei care putem fi, dar această din urmă expresie este întotdeauna determinată de alegerile noastre acum și aici, de demnitatea, dragostea și conștiența care ne luminează calea. Asta ar însemna că suntem destinați să suferim pentru că suntem destinați să evoluăm, iar evoluția conștiinței e – de fapt – sensul vieții noastre!